Amitav GHOSH, episodul românesc

Faimosul scriitor indian în EXCLUSIVITATE
wp 11
“Am rude în Transilvania. Călătoria mea în România fost magică”

Un interviu de Bianca Felseghi 

(Textul în engleză poate fi citit pe site-ul autorului)

Considerat cel mai important scriitor indian după Rabindranath Tagore, Amitav Ghosh ar fi trebuit să fie prezent la Bucureşti, pentru lansarea celui de-al doilea său roman din trilogia Ibis, intitulat “Un fluviu de fum”. El a refuzat însă să mai vină în România, din cauza unui incident petrecut acum câteva săptămâni, când o funcţionară de la Consulatul nostru din New York i-a refuzat viza. Aşa a apărut ideea unui interviu cu omul pe care New York Times îl descrie ca fiind un pictor al cuvintelor. Şi ideea avea să fie răsplătită cu o mare surpriză – descoperirea firelor nevăzute care îl leagă pe Ghosh de Transilvania.
 Domnule Ghosh, îmi pare rău pentru incidentul nefericit al cărui protagonist aţi fost la Consulatul General al României din New York. Care au fost motivele pentru care v-aţi amânat vizita în România, după întâlnirea cu autorităţile româneşti? Vizita dumneavoastră poate fi reprogramată?
 AG: Este, într-adevăr, o poveste nefericită.

Am fost invitat la Bucureşti de editorul meu din România, Adelina Patrichi de la Editura Taj, cu ocazia publicării noii mele cărţi, Un fluviu de fum. Adelina a fost atentă să organizeze întreaga vizită, a trimis numeroase scrisori la consulatul românesc de la New York, unde aveam de gând să solicit viza, şi mi-a trimis şi mie toate documentele necesare.

Din nefericire, în ziua în care am mers la Consulat să aplic pentru viză, am dat peste o funcţionară extrem de nepoliticoasă şi conflictuală chiar de la început. Când i-am spus că intenţionam să călătoresc în România, ea m-a mustrat pentru că nu am depus la dosar o traducere a cărţii. Am încercat să-i explic că volumul nu a fost încă publicat şi că nu aveam o copie şi i-am mai spus că Adelina anunţase consulatul despre necesitatea prezenţei mele la lansarea din România. Răspunsul femeii a fost: “Cum pot eu să am încredere în editorul dvoastră? Nu o cunosc. Nu pot să vă dau viza până nu examinez cartea, să văd ce fel de carte este”.

S-a purtat ca un cenzor, iar faptul că Adelina contactase consulatul în problema mea a enervat-o şi mai tare. Atitudinea ei a fost: “Cum îndrăzneşte ea (Adelina) să scrie direct consulatului? Cine se crede?”

Senzaţia mea a fost că am de-a face cu un comisar din perioada Cortinei de Fier, ceea ce i-am şi spus în momentul în care mi-am luat actele şi am plecat din birou.

Pentru mine a fost clar că funcţionara era hotărâtă să găsească orice pretext pentru a-mi refuza viza sau pentru a-mi întârzia aplicaţia. În orice caz, eu eram presat de timp, aşa că am decis că nu mai aveam timp fizic să aştept rezolvarea situaţiei.

Ulterior, consultându-mă cu Adelina şi agenţii mei literari, am încercat mai multe variante pentru a primi o certitudine de rezolvarea a problemei vizei, dar fiecare încercare a noastră s-a lovit de un grad de nesiguranţă. De vreme ce programul meu de călătorie pentru următoarele săptămâni era foarte încărcat, am hotărât să anulăm sosirea la Bucureşti. Adelina, care anunţase deja vizita mea, a trebuit să anunţe şi anularea acesteia. A postat un mesaj pe Facebook, iar reacţia venită din România a fost foarte puternică. Au apărut articole în ziare şi cititorii au scris scrisori de protest. Am fost profund impresionat să aud asta.

Aş vrea să subliniez că am ştiut de la început că incidentul pe care l-am expus a fost cauzat de atitudinea unei singure persoane (sunt destui birocraţi în India şi am experienţă cu astfel de situaţii). După incident, consulul român de la New York, Marian Pârjol, mi-a scris pentru a-şi cere scuze şi mi-a explicat că angajata de care m-am lovit are o un istoric de comportament inadecvat. Am apreciat consideraţia dânsului: este chiar remarcabil faptul că un reprezentant al guvernului este atât de receptiv la opinia publică.

Atât domnul Pârjol, cât şi Ministrul Afacerilor Externe mi-au oferit variante de reprogramare a vizitei şi mi-ar fi plăcut să profit de ajutorul lor, dacă, din nefericire, nu ar fi fost prea târziu să-mi rearanjez întregul program de turneu. Dar am apreciat profund oferta lor de ajutor. Sunt îndurerat că nu voi putea să mă întâlnesc cu cititorii mei români de data aceasta. Răspunsul lor la anularea vizitei mele a însemnat enorm pentru mine. Sper să ne putem întâlni cât mai curând.

Aţi declarat recent pentru BBC că aveţi rude în Transilvania. Ne puteţi vorbi despre legăturile dumneavoastră de familie cu România? Aţi mai vizitat România înainte?

Foto http://www.zabola.com

AG: Într-adevăr, am rude în România, iar povestea este, într-un mod ciudat, o istorie pe dos a relaţiei pe care Mircea Eliade a avut-o cu Maitreyi Devi (aşa cum a descris-o în romanul său).

În 1960, vărul meu de gradul întâi Shuvendu Basu Roy Chowdhury (eu îi spuneam Khokon-da) a primit o bursă de studiu în inginerie la Graz în Austria (La fel ca şi Maitreyi Devi, vărul meu era din Kolkata). La universitate a întâlnit şi s-a îndrăgostit de o refugiată româncă. Era vorba de contesa Katalin Mikes de Zabola (denumirea maghiară a comunei Zăbala din judeţul Covasna – n.r). S-au căsătorit şi au avut doi fii.

Foto http://www.zabola.com

Katalin provine dintr-o veche familie transilvăneană cu origini secuieşti, ai cărei membri au fost implicaţi în politică şi literatură de multe secole. Aşa cum putem afla de pe site-ul lor, exilul, încarcerarea, tortura şi deposedarea de averi s-au regăsit de generaţii întregi în familie. Doi dintre fraţii familiei Mikes si-au găsit locul şi în folclorul maghiar după ce au răpit-o, în 1634, pe fiica unei binecunoscute familii protestante, iar proprietăţile lor au fost confiscate de către guvern. În cartea “Văduva şi fiica ei” (“Özvegy és leánya”), scriitorul maghiar Zsigmond Kemeny vorbeşte despre această poveste.

Foto http://www.zabola.com

Contele Benedek Mikes a fost condamnat la moarte după ce el şi fratele lui au luptat în fruntea unei armate împotriva monarhiei habsburgice, în 1848/49. El s-a întors la Zabola după 12 ani de când fugise din ţară, timp în care cutreierase Geneva, Parisul şi Bulgaria, în timp ce fratele său, contele Kelemen Mikes, a devenit colonel de husari şi a murit la 29 de ani într-o înfruntare cu tunurile ruseşti. El a devenit un erou al secuilor şi un simbol al rezistenţei lor. În timpul regimului comunist, domeniul şi averea familiei au fost confiscate din nou, iar membrii săi au plecat în exil.

(Scriitorul Kelemen MIKES, supranumit Goethe al Ungariei)

Povestea de viaţă a lui Katalin este, într-un fel, oglindită şi în destinul vărului meu. Şi el provenea dintr-o familie proeminentă din Bangladesh care şi-a pierdut proprietăţile în 1947, când India a fost împărţită. Asta cred că a creat o legătură între ei.

După căderea lui Ceauşescu, când proprietăţile au revenit proprietarilor de drept, vărul meu, Shuvendu, a fost cel care a luat iniţiativa de a cere proprietăţile lui Katalin. Mulţi ani s-a plimbat între Graz şi Bucureşti şi, după îndelungi insistenţe, totul a fost recuperat. Din păcate, Shuvendu a murit la scurt timp după acest episod şi nu s-a putut stabili în România.

Katalin, Gregor, Alexander von Mikes Roy Chowdhury şi Szolna

(foto http://www.zabola.com)

Astăzi, castelul Mikes din Zabola este administrat de cei doi fii ai lui Katalin şi Shuvendu, Gregor şi Alexander von Mikes Roy Chowdhury. Ei au în lucru un experiment interesant de agricultură sustenabilă: o parte a vilelor au fost transformate într-un mic complex bed-and-breakfast. Mâncarea are la bază produse crescute pe pământul lor, inclusiv o specie de ciuperci sălbatice.

Szolna, Emma şi Clementina, (foto Gregor)

Şi Gregor, şi Alexander şi-au păstrat legăturile cu India şi cu Bangladesh. Sunt implicaţi activ în restaurarea unui vechi sat din Bangladesh în care s-a născut şi mama mea, Ulpur. De asemenea, au continuat tradiţia literară a familiei, iar soţia lui Gregor, Szolna, este un scriitor de limbă maghiară recunoscut. Împreună cu soţia mea am vizitat Zabola în 2009. A fost o călătorie magică.

Foto http://www.zabola.com

Zabola este un loc încântător, înconjurat cu zeci de hectare de pădure de pin. Am fost uimiţi să vedem întreaga zonă, Braşov, de exemplu, care, după părerea  mea, este unul dintre cele mai frumoase şi cosmopolite oraşe ale Europei. Am vizitat castelul Bran, asociat cu legendele despre vampiri. Într-un fel, călătoria în România a fost ca şi când am fi vizitat o Europă pierdută, cu căruţe cu cai pe marginea drumurilor, livezi de meri pretutindeni. De atunci, le recomandăm tuturor cunoscuţilor noştri să viziteze România. Într-o zi, când o să am timp, mi-ar plăcea să mă reîntorc la Zabola. Mi-ar plăcea să vizitez şi Delta Dunării, să o compar cu Delta Bengalului, despre care am scris în cartea mea “Valul înfometat” – care urmează, de asemenea, să fie tradusă în româneşte de editura Taj.

Aţi trăit în India în aceeaşi perioadă cu Maitreyi, cunoscutul personaj al lui Mircea Eliade. Aţi întâlnit-o vreodată?

AG: Maitreyi Devi a fost o faimoasă scriitoare şi bineînţeles că am auzit de ea şi de povestea ei. Dar, din păcate, nu am întâlnit-o niciodată.

Aveţi un ritual anume atunci când scrieţi? Am citit că preferaţi să vă scrieţi romanele de mână. Ne puteţi spune de ce?

AG: Scriu primele pagini ale romanelor mele cu stiloul. Sunt foarte pretenţios în ceea ce priveşte calitatea instrumentelor cu care scriu. La urma urmei, sunt principalele unelte ale muncii mele. Şi hârtia pe care scriu trebuie să aibă o anumită consistenţă. Deseori, când mă aflu pe drum, calitatea hârtiei este slabă şi asta mă supără. După ce îmi fac un proiect pe hârtie, încep să scriu la calculator. Consum aşa de multă hârtie, că de obicei printez variante pe ambele părţi. De multe ori se întâmplă să termin de printat un manuscris, iar pe verso să înceapă următoarea carte. Primul print al volumului “O mare de maci” avea pe verso, schematizată, cartea “Valul înfometat”.

Acţiunea pe care aţi imaginat-o în romanul “O mare de maci” are loc în timpul războaielor opiumului. De ce aţi ales acea perioadă şi cât a durat cercetarea istorică a faptelor?

AG: Primul război al opiumului a fost un moment critic din istoria lumii. A avut un impact major în evoluţia a două dintre cele mai importante ţări ale lumii, India şi China. În viitorul nu foarte îndepărtat, cred că oamenii de ştiinţă vor recunoaşte că aceste războaie au jucat un rol critic în schimbarea lumii în care trăim azi. Din nefericire, mare parte a acestei istorii a fost uitată în India, dar în China memoria ei este încă vie. Mi-au trebuit aproape 4 ani să scriu “O mare de maci”. Chiar dacă romanul este o călătorie epică, naraţiunea e destul de simplă: este despre o călătorie pe o corabie. Dar dacă ne gândim la circumstanţele şi traiectoriile diferite care au adunat pe acelaşi vas toate personajele, călătoria primeşte noi dimensiuni.

Aţi plănuit de la început să scrieţi o trilogie sau v-aţi îndrăgostit de personaje şi aţi decis să scrieţi alte două cărţi? Aveţi vreun personaj preferat în “O mare de maci”? Dar în “Palatul de cleştar” sau în “Un râu de fum” – cartea pe care trebuia să o lansaţi în toamna aceasta în România?
AG: Trilogia urmăreşte vieţile unora dintre personajele din “O mare de maci”. Emigranţii indieni obişnuiau să-i numească pe cei cu care călătoreau pe vapor, ‘jahaz-bhais’ – ‘camarazi de drum’. Trilogia este povestea unei familii extinse care împărtăşeşte aceeaşi experienţă pe o barcă.
Sunt voci care spun că în romanele dumneavoastră se poate simţi un foarte clar resentiment împotriva colonialismului britanic, mai ales în ceea ce priveşte ipocrizia de a susţine că ocupaţia a modernizat India. Consideraţi, totuşi, că există şi o parte pozitivă a colonialismului? Şi dacă da, care este aceea?
 AG: Colonialismul a fost, cu siguranţă, politica dominantă în India secolului al XIX-lea, dar trebuie să ne amintim că este doar un aspect al unei realităţi. Oamenii trăiau şi râdeau şi iubeau aşa cum fac pretutindeni, indiferent de circumstanţele politice. Când privesc în urmă, la secolul XIX, ceea ce mă impresionează este rezistenţa, voinţa de schimbare şi determinarea de a învăţa. Trecutul nu poate şi nu ar trebui să fie destructurat la o singură dimensiune. Aşa cum vor vedea cititorii, există numeroase poveşti care se desprind simultan în “O mare de maci” din aceeaşi realitate, dar este imposibil să impui o singură structură narativă peste o călătorie colectivă. A recunoaşte că trecutul este complicat nu înseamnă că ar trebui să îi întoarcem spatele, nici  cu ruşine, dar nici cu indiferenţă şi să mergem înainte. Unul dintre motive este şi acela că colonialismul nu e neapărat trecut, chiar în subcontinentul indian: Pakistanul, de exemplu, se află într-o situaţie în care recolonizarea este una din posibilităţile reale ale viitorului său politic. Prezenta reîncarnare a Imperiului este tulburătoare şi similară formei vechi, cu vasta reţea de închisori, cu “cantonamentele” sale şi neobosita trombonire a bunelor sale intenţii. În acest context, întrebarea privind bunele părţi ale colonialismului devine problematică. Întrebarea nu e despre trecut, ci despre prezent. Dacă voi oferi un răspuns, el va fi putea fi folosit pentru a justifica tendinţa de colonizare din zilele noastre. Colonialismul zilelor noastre îşi are rădăcinile în trecut. Are nevoie de legitimarea noastră pentru a-şi impune adevărul său despre o istorie circulară, aşa cum s-a întâmplat în Irak. Nu putem face prea multe în privința trecutului, dar cu siguranță ne stă în putință să demonstrăm acceptarea pe care ne-o cere în prezent – nu pentru a căuta răzbunare pentru ce s-a întâmplat, ci, așa cum spunea Gandhi, pentru a ne asigura că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată.

One thought on “Amitav GHOSH, episodul românesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s