Virginia Woolf altfel…

Câinii şi doamnele din spatele romanului “Flush, câinele poetei” de Virginia Woolf în limba română.

Flush nu este atât o carte scrisă de o iubitoare de câini, cât o carte scrisă de cineva care îşi doreşte din tot sufletul să fie câine…

Quentin Bell

Ediţia de faţă, povestea lui Flush transpusă în cuvinte ro­mâ­neşti, de care cititorul român a fost poate prea multă vreme lip­sit, se datorează… unui câine.

Înainte de a fi editor, am fost un cititor. Şi un student la Fa­cul­tatea de limbi şi literaturi străine. Secţia engleză. Un iu­bi­tor de literatură bu­nă. Chiar şi mai puţin bună. Un om natural. Un iubitor de animale. De copii. Un jurnalist cultural. Stăpână a u­­nui câine minunat, cu o frumoasă po­veste. Cu toate acestea, până de curând nu am ştiut nimic, dar absolut nimic, des­pre exis­­ten­ţa acestui roman. Nu am auzit de el în lungile cursuri şi se­­mi­na­rii la facultate, unde am studiat scrierile Virginiei Woolf. Nu m-a întâmpinat în librării. Nu a fost editat şi reeditat şi răs­editat, ca alte ro­mane de Vir­ginia Woolf, înain­te şi după 1989. Nu a venit vorba des­pre el, în conversaţiile pe care le port cu apropiaţii care au ace­leaşi „apu­că­turi“ ca mine.

MitzukoEditorul (co-traducător) şi câinele care a aflat primul despre Flush

Era o fantomă literară, una pe ca­re într-o bună zi m-am tre­zit că o pot vedea, în vreme ce pen­tru alţii rămânea invizi­bi­lă. În ziua aceea, când am văzut fantoma prima oară, încin­se­sem In­­ter­netul cu căutările mele, în dorinţa disperată de a-mi în­­sănătoşi cu orice preţ câi­ne­le, de a-i înţelege boala, de a lupta cu diagnosticul pe care îl primise şi care îmi schim­ba­se viaţa.

Browning_letter Photography Graham S Haber 2011 taiatFlush desenat de stăpâna lui într-o scrisoare

Şi am dat nas în nas cu Flush. A fost dragoste la prima ve­de­­re. Acum ştiu totul despre el. Ştie şi căţeluşa mea. Atunci nu şti­am ni­mic. Am comandat cartea. Am citit-o, împreună. Am ci­tit piesa lui Besier. Tot îm­pre­ună. Am citit scrisorile celor doi po­eţi. Am recitit „So­ne­te­le unei por­tu­ghe­ze“; cu glas tare, une­ori. Şi am regăsit, căutând cu înfrigurare în caietele din vre­mea facultăţii, ver­surile scri­se de Elizabeth Barrett Brow­­ning care mă impresionaseră cel mai mult. Mă im­pre­sio­nau şi acum.

Mai departe, a fost o muncă titanică, pentru că voiam să aduc în faţa cititorului mai mult decât romanul des­pre Flush. Am citit enorm. Am căutat explicaţii, afinităţi sau le­gă­turi pal­pa­­bile în­tre lumea celor doi Woolf şi a celor doi Brow­ning. În­tre câinii lor. Între câini ce­lebri şi autori, stăpânii lor. Şi am ur­mat fie­ca­re fir până-n pânzele albe. Spiritul lui Flush îmi apărea peste tot – legăturile stranii între el şi lumea în care am intrat de câţi­va ani nu mai conteneau. Numai mesele de spiritism mai lip­­seau. Şi afinităţile au continuat să formeze mici năluci trans­­pa­rente, de la numele autoarei Virginia Woolf, cel ne­fo­lo­sit, care era şi al meu, până la spiritul romanelor pe care le editez de câţiva ani…

Pinka

Pinka, cockerul Virginiei Woolf, model fizic pentru Flush…

Lucrul cel mai incredibil dintre toa­te s-a pe­tre­cut când, căutând eu romanul pe site-ul Amazon, pentru a-l co­man­da, ce mi-au văzut ochii? La secţiunea Fre­quent­ly Bought Together, cartea, aşadar, cumpărată cel mai ade­sea de cititorii lui Flush era… romanul meu de suflet, al autorului meu de su­flet, cea mai frumoasă şi nease­mu­i­tă carte a lui Ami­tav Ghosh, ob­sedantul roman „Linii de um­bră“… Mai stranie în­tâm­plare decât această alăturare de gus­turi nici că putea fi. Nimic, dar ni­mic nu părea să unească aceste două romane… În afară poate de acea ari­pioa­ră de peşte care ne scapă, pentru că am văzut-o, fiecare din­­tre noi, preţ de câteva secunde, până ce s-a scufun­dat iar. În afară de linia de umbră… În afară de setea au­to­rilor lor de a spune ceva, fără cuvinte, sau dincolo de cuvinte, sau sub ele. Cu aripioare de peşte, simţuri de câine sau umbre…

2 colorat

Un sin­gur lucru nu am reu­şit să aflu până la data intrării acestui volum în tipo­gra­fie, ori­cât am în­cercat: ce s-a întâmplat cu cele trei gâşte salvate de ma­­­rele romantic By­ron, aflate în grija banche­ru­­lui la data morţii lui. Dacă va fi o a doua edi­ţie a acestei cărţi, voi avea poate un răspuns şi în această chestiune.

Fireşte că nu am adus aici tot ce am aflat şi acum ştiam prea bine. Laboriosul lucru la acest vo­lum, ca şi efortul depus pentru edi­tarea poe­zi­i­lor scrise de Maitreyi în volumul „În ar­şi­ţa dragostei“, cu exact un an în urmă, a constat în munca infi­ni­tă de res­trângere, de concentrare a informaţiilor pe care le de­ţi­­neam, de ajungere la esenţă, la un strict necesar.

jjj1137

Pe de altă parte, dragostea poeţilor Browning, în multe ţări o poveste vestită (este de-ajuns să dai o căutare pe Google ca să vezi că blogurile care se ocupă de ea sunt cu su­te­­le), la noi e deja ui­tată, dacă nu cumva ţi-e străină din capul locului. Da­că poeta Eliza­beth Bar­rett Browning nu este însă cu to­tul şi cu to­tul necunoscută pu­bli­cu­lui nostru, cel pu­ţin nu cine­fi­lilor, şi nu acelor români ca­re erau măcar adoles­cenţi în anii ’70, lucrul se datorează faptului că, chiar dacă nu erai cititor, ori poet, ori student, ori pro­fesor în anii aceia, tot era posibil să ştii că Eliza­beth Bar­rett Browning e autoarea ver­su­ri­­lor pe care le re­cita Jenni­fer Ca­villeri (Ali MacGraw) în faţa lui Oliver Barrett (Ryan O’Neal) în filmul Love Story (după scenariul căruia Erich  Segal a scris şi cartea), care a revigorat fenomenul Weepie şi la care, în con­se­cinţă, nimeni din ge­ne­raţia mea nu s-a dus fără batistă.

Secvenţă din filmul Familia Barrett din Wimpole Street, 1957

Am vrut să umplu acest gol, cu o mulţime de detalii din epocă, începând de la faimoasa primă scrisoare a lui Robert către Elizabeth (care nu putea fi inclusă de Virginia Woolf în roman, pen­tru că Flush, fiind „doar“ un câine, nu ştia să ci­teas­că – deşi aflăm din scrisori că Elizabeth îl învăţase să re­cu­noas­că literele A şi B, cel puţin; însă cititorul englez cu­noaşte prea bine măcar primul rând din scrisoare, dacă nu şi restul, şi am vrut să fie şi cel român la fel de bine informat), până la fo­to­gra­fii, gra­vuri de epocă înfăţişând o parte din galeria de personaje a romanului – oameni care au existat de-adevăratelea – por­tre­te ale autorilor care şi-au deschis porţile caselor, su­fle­­te­­lor şi literaturii, primindu-şi ani­malele înăuntru.

Pentru că aveam nevoie de cineva cu care să îm­part tra­du­­cerea, timpul fiind scurt, am ştiut din capul locului că voi avea nevoie de un scriitor. Virginia Woolf, chiar şi în această naraţiune care are o structură „clasică“ şi un fir mai clar decât cele din care o cunoşteam, rămâne Vir­gi­nia Woolf – adică un autor greu de tradus, care îţi cere să îţi de­dici viaţa, atenţia, simţurile, cu totul. Frazele sunt lungi, tim­pu­ri­le ver­be­lor nu au un corespondent imediat în limba română, me­ta­­fo­ra şi poezia sunt ade­se­ori îngropate adânc în inima unor fraze apa­­rent ba­na­le, şi se pot pierde într-o tra­ducere doar corec­tă. Iar reţi­ne­rea elegantă în faţa senti­men­te­lor grave, care ar fi ce­­rut, în ca­zul oricărui alt autor, ceva mai multe cuvin­te (pe când la Vir­gi­nia Woolf în­­cap, dacă e să perpetuăm metafora ei de la „Va­lu­ri­le“, în aripioara de peşte a unuia sin­gur, ieşit doar o frac­ţi­une de secundă dintre valuri) nu are darul să ajute prea mult.

Ludmila si ZicoScriitoarea Ludmila Shumilov (una dintre cele două traducătoare ale romanului) şi Zico

Toate aceste lucruri cereau, pentru găsirea unui co­res­­­pon­­dent ro­mâ­nesc cât mai reuşit, nu numai o înţelegere de­să­vâr­şită a textu­lui, ci şi har, minuţiozitate, forţă, curaj, ima­­gi­na­­ţie po­e­ti­că. Şi chiar… talent la matematică. Tot ceea ce editez es­te im­pregnat de matematică, de poezia ei. (Nu m-a mirat deloc să a­flu că u­nul dintre motivele reuşitei noii ediţii ita­liene a lui „Flush“ a fost considerat faptul că tra­ducă­toa­rea cunoaşte, iubeşte, a stu­diat şi predat ma­te­ma­ti­ca…) Evident, trebuia să fie şi un iu­bi­tor de animale. Şi o stă­pâ­nă de câine. Am găsit-o, în per­soa­na scri­i­toa­rei Ludmila Shu­milov, ca­­re a stat în faţa fiecărei fra­ze ro­mâ­neşti ca un sculp­tor în faţa primului său lut – cu har şi răb­dare, fără să uite matematica. Faptul că Ludmila locuieşte într-o casă în care stăpâni mai sunt şi doi câini, o ţes­toa­să şi mai mul­te pi­sici a ajutat, cred eu, con­­si­de­rabil.

Silvia si MicutaSilvia Patrichi

Silvia Patrichi, mama mea şi bunică a căţeluşei des­co­pe­ri­toare de cărţi misterioase, mama mea, deci, a corectat ma­nus­cri­sul, în stilul ei, iute, supraomenesc, cu ne­fi­rescul ei ta­lent al observării detaliului, mai ales al celui greşit, într-un timp re­cord. Mama mea poate citi o carte şi de zece ori, cu cre­io­nul în mână. Toate cărţile editurii trec prin aceste mâini vrăjite.

În sfârşit, Roxana Heroiu, fru­moa­să, cultivată şi bună pri­e­tenă, a mea, a necuvântătoarelor, a ştiinţei şi a cărţilor, şi ea plă­mă­di­tă cu multe linii de umbră, a tre­cut cu privirile peste re­zultat, a făcut vrăji cu o altă baghetă, şi a fost ultima dintre noi care a plâns.

Roxana cu catelRoxana Heroiu

Am spus cum­va că s-a plâns la „Flush“? Cred că, citind un roman despre un câine, e inevitabil s-o faci şi pe asta. Dar, chiar dacă este vorba, în ro­manul acestui câine, Flush, des­pre au­toa­rea renumitului vers „Cum te iubesc? Să socotesc în câte feluri“, Woolf fiind Woolf, nu avem de-a face cu un roman dră­gă­laş cu că­ţei. Ci unul despre un câine care a văzut lumea, a trăit fe­ri­cit, a cu­noscut dragostea şi gândeşte. Şi despre stă­pâ­na lui, po­­e­ta care a făcut ace­laşi lucru. În viziunea ambelor autoare, sen­ti­men­tele pu­­ternice sunt tăcute – pre­cum statuia des­pre care scri­a po­e­ta victoriană – da­că ochii ei ar fi umezi, s-ar ridica şi ar pleca. Sunt statui şi în a­cest roman. Din­tre cele mai frumoase ale lu­mii, pentru că tră­iesc în Italia. În ochii lui Flush, ele sunt bune doar la făcut um­bră. Şi mai sunt picioare de mese… Spu­nând „picioarele mesei din sufragerie, în chip cu totul stra­niu, nici nu s-au clintit din loc“, doar atât, Virginia Woolf te poa­te face să plângi cât la şap­te filme Love Story.

Cam multe animale şi femei în formula cărţii pe care o ţi­i în mână, cititorule. Cu aceeaşi teamă a au­toa­re­lor din alte do­uă epoci, teama că voi scrie ceva posibil a fi ca­ta­­logat drept clişeu în cea mai bună tradiţie Weepie, dar şi cu aceeaşi linişti­toa­re ştiinţă interioa­ră că aceas­tă carte nu a fost, nu este şi nu poate atinge vreodată nici mă­car periferia fe­no­menului citat, voi spu­ne ceea ce voiam să spun de la bun în­ce­put: „Flush, câinele po­etei“ este o carte edi­ta­tă cu dra­goste.

Woolf si Pinka grainVirginia Woolf şi Vita SackvilleWest, cu cei doi cockeri

În timpul editării, Flush a fost nu­­mai al meu. Apoi şi al ce­­lor cu care l-am adus pe lume în limba română. Dar, odată eli­­be­rat de pe perna lui confortabilă, el este destinat u­nui sin­gur scop – acela de a-i face pe cititori să se îndrăgos­teas­că şi ei. De un roman bun, de o altă Virgina Woolf, de poezia ve­che, de Miss Mit­­ford cea generoasă, de un po­et ascuns în mantia lui, de un câi­ne care face poezii din mi­ro­suri, de rân­durile unui mesaj de amor, de o slujnică londoneză iubind un italian din garda du­­ce­lui, de o casă şi o piaţă din Flo­ren­­ţa, de umbra statuilor ita­lie­ne, de dom­nul care se credea in­vi­zibil… De o carte în întregul ei. Edi­ta­tă, cum spuneam, cu matematică şi dragoste.

(Fragment din prefaţa romanului, de Adelina Patrichi)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s