Cum am fugit în India


Există în viață, dincolo de sunete, parfumuri sau întâmplări, câte o imagine solitară care, odată imprimată pe retina noastră afectivă, adoarme, dar nu se șterge niciodată. Și are darul să se recompună, în momentele suferinde ale vieții noastre ulterioare, momente care cer, care urlă după ea, ca după jumătatea lor de liniște, de lumină. În India, pentru mine, această imagine obsedantă, simbolul întregii mele călătorii acolo, este această curte a unei Misiuni, decorul zecilor de asfințituri trăite aici, când călugării străbăteau parcă, în robele lor portocalii, cerul trandafiriu și, profilați, în clădirea din față, drept pe rozul crepuscular, păreau că urcă și dispar apoi în văzduh, dincolo, în lumea despre care India nu obosește să predice celor ce vor să o asculte – o lume a renunțării, a păcii sufletești, a vieților reluate.

2007_0206Iarna0095 copy

Sunt primele cuvinte pe care le-am rostit, oficial, la revenirea mea după primul drum în India; oficial, explicativ, descriptiv, naiv, fără sentimente amestecate. Oficial, adică la televizor. În primul episod al serialului indian. Dublate de o imagine obsedantă, aceea a asfințitului în curtea Misiunii Ramakrishna, din Calcutta, gazda mea. Le-am ales pentru un alt început, al cărții de față, în care am adunat majoritatea scenariilor emisiunilor Cultura în lume dedicate Indiei în perioada în care am lucrat la TVR, nouă ani încheiați, a articolelor publicate în reviste sau a corespondenței din India pentru ziarul Curentul, la care s-a adăugat, de-a lungul vremii, o importantă cantitate de material nou, capitole întregi dedicate zonelor din India pe care nu am apucat să le acopăr în filmele mele, pentru că am fost nevoită să plec intempestiv din TVR.

Această alegere, puțin masochistă, de a refolosi acele cuvinte, cuvinte care strigă după o imagine absolută, aici imposibil de redat, cuvinte care se simt pierdute în lipsa Ei, a imaginii perfecte, pe care să se plieze cu dragoste, această alegere de a refolosi deci cuvintele fragile ale filmului drept prime cuvinte ale cărții reprezintă cel mai bine frustrarea pe care o am în acest moment, pe măsură ce adun la un loc toate scenariile filmelor mele despre India, cosându-le într-un veșmânt nou. Pentru că ele, aceste cuvinte, sunt infirme în lipsa celeilalte jumătăți de trup, și anume IMAGINEA. Ani de zile regretatul Iosif Sava a încercat, mult timp fără succes, să mă convingă să adun scenariile într-un volum. Motivul pentru care ideea mi se părea ridicolă era faptul că aceste scenarii nu reprezentau relația mea cu India în adâncimea, ci pe suprafața, pe oglinda ei. Ele erau niște cuvinte menite a atârna de gâtul imaginilor, erau (și sunt!) doar podoabele acestei frumoase făpturi, IMAGINEA! Imaginea era, la vremea scrierii acestor texte, piua-ntâi. Iar gestul îngâmfat de a aduna totul într-un volum, care te privează de suportul vizual, mi se părea iresponsabil, ca și acela de a aduce pe lume o clonă șchioapă a unui sportiv de cursă lungă. Este motivul, cum spuneam mai devreme, pentru care am și început cu acele cuvinte fără suport, cuvinte iubind, îmbrățișând, apărând o imagine pe care cititorul nu o poate vedea. Am vrut ca cititorul să știe ce îl așteaptă. Să-și ia prima doză de frustrare. Există o lege de bun simț, a legării unei emisiuni de televiziune, aceea de a nu dubla imaginea de descrierea ei, ceea ce făcea ca aceste scenarii să nu abunde în descrieri plastice. Am remediat, cred eu, acest inconvenient, prin ample note de subsol, uneori de-a dreptul sentimentale, capitole năbădăioase care îmi furau cuvintele din gură, chiar și gândurile, fotografii, sfaturi practice, hărți, explicații, note de drum, false jurnale, exclamații și extazieri, tot ce mi-a venit în cap. Este moda ca oamenii de radio să declare că sunetul primează, că vocea pură, nedublată de imagine, e cumva mai profundă, mai subtilă. Și asta în timp ce oamenii de televiziune laudă nelimitat imaginea. Adevărul este că rege va rămâne întotdeauna cuvântul scris. De-abia după aceea vine, pe scara preferințelor mele, nunta cuvântului rostit cu imaginea care îl umple ca pe un pahar, indiferent de ce spun colegii noștri din radio!

Și dacă totuși m-am lăsat convinsă să public aceste scenarii indiene, frânte din rama lor TV, este numai și numai din cauză că am renunțat la televiziune, care mi-a ținut loc, într-un fel strâmb și nenatural, timp de nouă ani încheiați, de distracție, îmbrăcăminte, așternut, hrană, visuri și chiar de soț. Un soț ingrat, zgârcit și abuziv, dar mai ales leneș, interesat și puturos, care n-a încetat nici o clipă să se fudulească cu munca mea. Ei bine, cartea aceasta stabilește paternitatea realizărilor noastre în comun, este ca o împărțeală a bunurilor spirituale după divorț. Spun partaj spiritual, pentru că la unul material, dacă ar fi existat așa ceva și dreptate pe lume, m-aș fi îmbogățit peste noapte. Trebuia să închid cumva ecuația rămasă deschisă. Cartea pornea la drum, de sine stătătoare. Sute de noi pagini mi-au ‘scăpat’ fără să vreau, adăugându-se la cele vechi. Nu avea să fie India din sufletul meu, ci oglinda ei. Indoglinda. Menite rostirii pe postul național, multe din cuvintele cărții (cel puțin jumătate din ele) fuseseră scrise, la vremea lor, cu țelul imediat de a atrage spectatorul mediu, majoritar, chiar dacă avusesem grijă ca expertul, poetul, pictorul sau filozoful să nu strâmbe din nas cu dispreț; dimpotrivă, să găsească aici informații inedite, inspirație și idei. Nu a fost greu. Orice carte, film sau articol despre India, acest subcontinent uriaș, alcătuit din state diferite, cu limbi diferite, îți spune neapărat ceva ce nu știai. Nu poți ști niciodată totul despre India. India mea nu seamănă cu a ta. Eu n-am plecat gata vrăjită. Mie mi-a lipsit, la plecarea acolo, interesul pentru calitatea ei vindecătoare; eu am plecat într-acolo fără răni deschise; eu nu i-am căutat leacul balsamic al ashram-ului, autoritatea magicului guru, ci mai degrabă balsamul florilor, al relațiilor umane, al soarelui arzător sau al lunii stingătoare de incendii. Eu am căutat exact lucrul ocolit de mulți confrați: maya, culoarea, mirosul, sunetul. India palpabilă. Nu mă căutam pe mine însămi, nu căutam Absolutul, Adevărul Suprem, Eliberarea, Iluminarea. Dacă India este un fruct, eu am gustat din plin din pulpa lui. N-am atentat direct la sămânță, dar nici n-am ocolit-o.

A doua mea călătorie în India, în care am realizat serialul despre Himalaya, Shantiniketanul revizitat, serialul Sudului indian, rubricile despre Taj Mahal, filme difuzate de TVR1 și TVR2 cu mai multe reluări, a fost o călătorie efectuată în concediul de odihnă, apoi în concediul fără plată, cu propria mea cameră video și proprii mei bani. În biroul meschin al juristei televiziunii (cea care mi-a comunicat refuzul și lipsa de interes a televiziunii de a se implica în proiectul meu indian) am înțeles că niciodată nu vor conta aici proiectele interesante, că, oricât te-ai da peste cap și oricât de apreciat ai fi în afara zidurilor formidabilului turn distrugător de iluzii, această instituție nu va da niciodată doi bani pe toate astea; ceva s-a rupt iremediabil în relația mea, și așa fragilă, cu ea, televiziunea. Ceea ce a făcut ca drumul meu în India să capete o savoare specială, de evadare, de bucuria de a-mi fi luat în sfârșit frâiele destinului în propriile-mi mâini. Drept pentru care, aflată în India de două luni, prin luna martie am trimis vorbă în țară să mi se prelungească concediul fără plată până la limita legală. Dar veți citi despre toate astea în volumul doi al cărții.

Dacă niciodată TVR nu a găsit oportună susținerea în întregime a unui proiect de călătorie pentru emisiunea Cultura în lume, în schimb nici o lege nu a oprit-o să difuzeze filmele realizate în călătorii pe care nu le-a aprobat. De fapt, toate celelalte filme pe care eu una le-am realizat la TVR au fost urmări ale unor călătorii datorate ofertelor nominale din afara Televiziunii, plătite de gazde, uneori pe bază competitivă: Indian Spice Board, Salzburg Seminar, Fondul danez pentru democrație, Guvernul francez, Fundația Soros. Dar procedeul cel mai viclean de a ucide cu mâinile curate, practicat mulți ani pe pielea emisiunii Cultura în lume, devenită în scurt timp ‘Cooperativa Munca în zadar’, alături de finanțare zero, a fost programarea filmelor găzduite de ea la ore târzii, imposibil de târzii, din noapte, fără nici o urmă de promo.

S-a ajuns la situația absurdă că ani de zile am sponsorizat televiziunea. Ajunsesem să pregătesc aproape în întregime emisiunea acasă la mine. Acolo vizionam materialul filmat (tot de mine!), acolo notam secundele și minutele pentru un premontaj mintal. Ca să nu mai vorbim de accesoriile camerei video, de trepied, casete, baterii, microfoane, filtre, reparații… Produsul final ar fi fost mult mai nimerit descris ca un film al Studioului Patrichi. Spun asta pentru că nici părinții mei nu au fost cruțați – au cărat casete, au dactilografiat scenarii, au stat la pândă lângă telefon, gata să aducă la redacție vreun material uitat acasă, au dat din pensia lor, au strâns din dinți și nu s-au îmbolnăvit, pentru că nu ne permiteam.

Am așteptat cu răbdare ca acest mod de lucru gen căminul cultural să înceteze, lucrurile să intre pe făgașul lor normal, iar amatorismul să cedeze din teren, convinsă că această meserie a mea putea fi făcută și într-un mod omenesc, demn și elegant. Nu a fost să fie. Atâta timp cât românii mai nutresc încă mirajul călătoriei în străinătate, văzută ca un premiu, constând în câteva zile de diurnă și ascendent față de semenii lor, o emisiune profesionistă și serioasă de călătorii este imposibilă în România. Realizatorul ei devine ținta prea multor invidii (invidii false, pentru că, pus în fața faptului împlinit, chiar dacă teoretic ar fi vrut să fie în locul meu, nici unul dintre colegi nu ar fi repetat experiența mea în India, ori în orice alt loc de pe planeta asta, în aceleași condiții!) și va plăti fiecare călătorie (în care, contrar celor crezute de superiorii lui, nu stă pe nisipul plajei, înveșmântat într-un sumar bikini și sorbind cu paiul vreun incredibil cocteil, nu, el aleargă asudat și filmează, citește, caută, de dimineața până seara!) cu bani și prea multă sudoare. O călătorie a creatorului de TV român e ceva neserios, un moft. Așa se face că nici o televiziune nu a avut și nu are nici o emisiune cu producție serioasă de documentare indigene despre alte civilizații (ușor de realizat, în inflația actuală de sponsori). Doar încercări amatoricești așteptând pomana unor redactori care s-au nimerit prin străinătățuri, cu alte treburi, pe te miri unde, și au filmat, ca tot omul, câte ceva pe drum (inclusiv cazul emisiunii Cultura în lume). Eu una am fost mereu privită ca o intrusă, deși TVR nu m-a trimis niciodată nicăieri. Dar cum să suporte toți angajații unei televiziuni, de la funcționari până la directori, cu toții amatori de străinătate, ca un SINGUR om, un realizator, să devină călător profesionist? E contra legilor românești ale firii. Mai bine așa. Cine mai pleacă pe undeva vine și mai bagă câte un reportaj pe unde găsește loc. Nimeni nu bate la ochi.

Acest soț monstruos al meu care era televiziunea își plătea deci amantele, în timp ce eu îl întrețineam. Și asta în timp ce o mulțime de alți bărbați, infinit mai frumoși, tineri, deștepți și generoși, îmi făceau curte. Dar eu nu și nu. După o vreme, mi-am ales și eu un amant incredibil care m-a ajutat să suport mizeriile casnice… Și m-a iubit, cred, la rându-i. Cred că ați ghicit, era chiar India. India m-a ajutat să divorțez. Nu numai de TVR, loc sinistru și cimitir al dragostei de meserie unde nu sfătuiesc pe nimeni frumos pe dinăuntru să își caute sălaș, ci și de orice altă legătură cu lumea televiziunii, căci am avut, după ieșirea din TVR, câteva oferte pe care nici un jurnalist de televiziune în toate mințile nu le-ar fi refuzat. (Inclusiv la… TVR, unde am fost chiar abordată în calitate de invitat, să vorbesc despre experiența mea în India – evident, n-am făcut-o). Și atunci am înțeles că eu n-am fost niciodată un pătimaș om de televiziune, ci un pătimaș călător și povestitor. Știu să călătoresc. Știu să povestesc. Că am făcut-o la televizor, asta a fost o întâmplare. Că am învățat, din cauza asta, o nouă meserie, la fel. Putea să fie orice altceva.

Relația mea cu amantul spiritual, cu care adesea mă împreunam în vis, este, iată, pe cale să se consume aevea. Fixarea pe hârtie a dragostei noastre seamănă cu o legalizare a relației, cu scoaterea ei din subteran, la lumina zilei. Pentru că toate aceste episoade povestite aici au fost spuse la TVR la ore imposibile, când nici eu, autoarea și protagonista lor, nu mai puteam urmări o emisiune de acest gen, preferând ultimele acorduri ale emisiunii lui Marius Tucă… Aproape niciodată nu prindeam începutul propriei mele emisiuni, suprapus peste ultimele discuții la ordinea zilei. Soțul cel ingrat m-a învățat cu consumarea căsătoriei după miezul de noapte, de ca și cum s-ar fi rușinat cu mine. Iată, acum sunt liberă să trăiesc o nouă iubire, la lumina zilei. În anul 2000, deja ieșită din TVR, privind în urmă, îmi dau seama că, din ultima decadă, nu-mi amintesc nimic. Nu a lăsat nici o urmă. Prin cartea de față, îmi propun să dezgrop trecutul, să-i prind, emisiunii azvârlite de colo-colo, jefuită, scuipată, mințită, ținută în viață cu șocuri electrice, să-i prind mireasma în sticluța cu esențe, să o scot din noapte, să îi pun, cu vanitate nedisimulată, formula pe hârtie.

Îmi amintesc cum, invitată la emisiunea lui despre India, pe care o construise în jurul gândului că va polemiza cu mine, cu Mircea Itu și Bogdan Ficeac, cu dragostea noastră pentru India, el unul ajungând, în cele câteva zile cât fusese acolo, să o urască, invitată deci pentru a-i da replica (India îl înspăimântase efectiv), anunțând că nu voi putea participa, l-am supărat teribil pe regretatul Iosif Sava, care m-a sunat acasă, adresându-mi câteva cuvinte pe care le repeta adesea: “Un ziarist trebuie să moară la datorie”. De fiecare dată când le auzeam, cuvintele astea nu încetau să mă cutremure. Dar niciodată n-am înțeles atât de profund ca acum cât de tare mă tulburau și cât de amarnic îmi doream, în acele momente, un singur lucru: să nu mor la televiziune – cu angoasa continuă a spațiului de montaj prea mic, cu lacrimile vărsate în încăperea aceea plină de bărbați unde sfârșeam invariabil să cerșesc o oră în plus, pentru că mai erau câteva ore și emisiunea nu era terminată, cu goana pe culoare, de la un studio la altul, cocoșată sub greutatea casetelor Betacam, cu lipsa totală de demnitate, de frumusețe, de bucurie, din jurul meu, în mijlocul căreia încercam să creez lucruri demne, frumoase și aducătoare de bucurie pentru alții, și asta în timp ce telespectatorii îmi scriau cu dragoste reverențioasă, luându-mi viața drept model!

Singurul lucru care m-a ținut acolo atâta timp a fost plăcerea evidentă cu care majoritatea celor de la ilustrație muzicală, montaj, transpuneri Beta, programări, imagine, sunet și postprocesare sunet au lucrat alături de mine, în contrapartidă cu totala lipsă de interes, cu disprețul vădit și bețele în roate cu care am fost binecuvântată de SUS, de la etajele superioare. Și aici, cu două excepții care, ca orice minune, au durat puțin: Cristian [opescu și Ioan Ionel, în scurtele perioade în care, având funcții de conducere, au vrut să schimbe ceva. În ultimii ani realizam emisiunea tot mai rar dar mi se cerea, prin absurd, să răspund de ea, deși cam trei ediții din patru erau realizate de colegi care aveau întâmplător câte un subiect de Cultura în lume, mereu alții. Emisiunea devenise o glumă. Nimeni nu mai știa în ce zi a săptămânii se difuza (le luase pe toate la rând, exceptând, evident, sâmbăta și duminica, zile tabu, cu sânge albastru) și la ce oră. Edițiile nu mai semănau între ele. Am încercat să adun o echipă de trei redactori tineri care să o realizeze permanent, cu schimbul, așa cum fusese la început, când emisiunea se bucura de o audiență de 30 %, dar cererii noastre nu i s-a dat curs. Ei bine, în acest climat vitreg, când emisiunea nu mai avea nici un rost pe lume, devenit pentru scurt timp director de programe, Ioan Ionel, “mogulul” Teleenciclopediei, a anunțat în presă că va repune la oră de maximă audiență emisiunea Cultura în lume. Apoi m-a căutat în birou, de mai multe ori, până ce m-a găsit, numai ca să mă felicite pentru filmul despre Eliade și Maitreyi, întrebându-mă dacă îl mai am pe casetă. Pentru prima dată în istoria muncii mele la TVR eram căutată de un director pentru a fi lăudată. Pentru prima dată cineva se gândea la păstrarea unei emisiuni de acest gen (neserios, pentru că se referea la culturi străine!) în arhiva TVR. Dar despre Ioan Ionel îmi amintesc de fapt cel mai bine un amănunt care nu are legătură cu profesia în sine: când a venit după mine în birou (deja un gest nemaiauzit în TVR, care mă ridica din rândul animalelor de casă), domnul acesta m-a găsit pe culoar, la lift, cu brațele încărcate de casete Beta, și ce credeți c-a făcut?! Ei bine, a sărit să mă ajute!!! Mi-a deschis și ușa biroului. Și ce-i cu asta? mă veți întreba. Mulți bărbați procedează așa. Nu și directorii din TVR. Aceștia sunt o castă specială, în fața căreia creatorul nu face doi bani. Da, dar Ioan Ionel avea să iasă în scurt timp la pensie. Peste un timp, Cristian [opescu a compus o nouă grilă de programe, în care emisiunea Cultura în lume figura la oră de maximă audiență, la 21:30. Minunea n-a apucat să se producă, rotițele infernale ale jocurilor de culise s-au pus în mișcare împotriva ilustrei emisiuni anonime. Cu efect. Iar Cristian [opescu a plecat și el din TVR.

Nu pot să nu pomenesc aici alte două persoane care mi-au lăsat o amintire demnă (lucru atât de rar în TVR), și care au avut un rol capital în realizările mele ca om de televiziune. Este vorba de autoarea morală a carierei mele televizistice, doamna Mihaela Mihai, singurul meu șef care mi-a fost și prieten, cea care m-a ‘descoperit’ și a avut încredere în calitățile mele atunci când ele nu se vedeau, când nu făcusem nici o emisiune și nimeni nu auzise de mine. A fost primul și ultimul an când veneam la TVR, în fiecare zi, cu nesfârșită plăcere.

A doua persoană este chiar Răzvan Theodorescu, președintele TVR în perioada când realizam emisiuni apreciate de presă, de public, dar dezavuate intens de șefi, în ședințe de redacție parcă anume făcute pentru a le diseca și desființa; erau făcute praf exact acele emisiuni care, ca un făcut, apăreau, recenzate de critici, în jurnalele de a doua zi dimineața, în termeni elogioși. Ajunsesem să vin cu groază la redacție, întrebându-mă ce nouă nelegiuire mi se mai poate imputa. I-am adresat, în disperare, un memoriu ilustrului personaj, în care am scris tot ce aveam pe suflet; nu îl iertam nici pe destinatar, care trebuie să fi avut o parte de vină în acea stare nefericită de lucruri. Mă bazam pe integritatea morală a intelectualui Răzvan Theodorescu, pe legenda din jurul lui. Rezultatul, trebuie să spun, a fost spectaculos. Răzvan Theodorescu trimitea după mine pentru a… se scuza! Pentru tot ce mi se întâmplase în acei ani grei, președintele s-a scuzat! A fost momentul maturizării mele, al recunoașterii oficiale a emisiunii Cultura în lume, pe atunci difuzată la ore decente și aflată, de altfel, în sondaje, printre primele emisiuni ale TVR în privința notei acordate de public. Pentru mine, Răzvan Theodorescu rămâne unul dintre puținii oameni cu coloană vertebrală dintre cei pe care i-am întâlnit pe drumul spinos al carierei mele în mass-media.

Inutil să mai povestesc în amănunt despre ultimii ‘stăpâni’ din TVR. Părea că se deschide o nouă epocă pentru biata emisiune uitată după miez de noapte, uneori chiar la orele 1 sau 2. Noii șefi m-au chemat să îmi declare sus și tare că sunt fani înrăiți ai emisiunii mele, ai mei. Să îmi adun o echipă de tehnicieni, căci voi avea treabă! Ei vor veghea ca această emisiune-cenușăreasă să își ocupe locul cuvenit în grila TVR-ului reformat. Într-atâta încât, după revenirea mea din vacanță, am găsit emisiunea desființată și înlocuită, și asta încă înainte să aibă loc concursul anunțat de salvatorii neamului ziariștilor cu surle și trâmbițe!!!

Și așa, am lăsat deci în urmă acest furnal charismatic al isteriei carieristice și am redescoperit primăvara. Cu tot ce decurge din ea. Niciodată nu am fost atât de fericită ca acum. Nu pot spune că am descoperit plăcerile mici ale vieții, pentru că ele n-au încetat nici o clipă să fie lumea mea cea adevărată. Dar am înțeles că ele nu fac casă bună cu o carieră în văzul lumii, sortită degradării. Situația e radical schimbată. Sunt liberă. Pot muta și munții din loc. Uneori simt că nu voi mai lucra niciodată în branșă. Aș vrea să mai vreau, dar nu pot. Este, dacă e să perpetuez metafora începută, aceeași apatie și lipsă de dragoste pe care le încerci în fața fostului soț abuziv. M-am întors zilele trecute în TVR. Neinspirată alegere. Era ziua înmormântării domnului Borcescu. Toți realizatorii, cu mic cu mare, își însușeau tragismul acestui deces. Iată, păreau să spună, ce muncă grea, ce spirit de sacrificiu comportă meseria noastră. Murim la datorie. Moartea colegului lor îi face mai interesanți. Mai mari. Mai talentați! Mai aproape de buricul universului. Și viața trece, frumoasă, vaporoasă și neluată în seamă, pe lângă ei… Și îi tratează, la rândul ei, cu răceală.

Adeseori îmi vin în minte cuvintele pe care mi le-a adresat odată, de mult, Irina Nistor (cu care am împărțit, ciudat, multe lucruri – Salzburg Seminar, ieșirea din Televiziune, zodia) înainte de prima mea plecare în India: Fii cu băgare de seamă că India îți va schimba total destinul. Oamenilor care au fost acolo invariabil li s-a întâmplat, la întoarcere, ceva spectaculos.

Mai spectaculos de atât nici că se putea: căci ce este oare mai spectaculos decât chiar renunțarea la spectaculos?!

(București, vara lui 2000)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s