INTERVIU

ÎN INDIA, PE URMELE LUI MAITREYI ŞI ALE LUI MIRCEA ELIADE

În imagine: Calcutta, 2007. Priyadarshi şi R. SEN (fiul şi nora lui Maitreyi) şi Adelina Patrichi

de Cristina Scarlat

convorbire cu Adelina Patrichi

Interviu publicat in volumul MIRCEA ELIADE  –  Hermeneutica spectacolului; (Timpul, Iasi 2008)

Cititorii acestor rânduri îşi amintesc, cu siguranţă, emisiunile inedite pe care le puteau savura, cu ceva ani în urmă, la TVR-prezentate sub genericul  Cultura în lume – pe care le-aţi realizat cu reală implicare – emoţională şi de idei… O infuzie de idei, imagini, culoare, un real festin la care ne simţeam oaspeţi speciali în compania unei gazde speciale… Ce s-a întîmplat, doamnă Adelina Patrichi, cu acele… serbări TV cu care ne-aţi răsfăţat?

Trebuie să înţelegeţi că primii mei ani în TV au fost şi prima mea angajare. Veneam din lunga perioadă dinainte, de şase ani de stat pe bară, când nu numai că nu mă puteam angaja nicăieri, în domeniul limbilor şi literaturilor străine, în care mă pregătisem, – nu puteam, adică, fără să fac un compromis! – dar era o aventură şi să ies pe stradă. Pentru că nu aveam carte de muncă. Am fost de atâtea ori oprită de miliţie, ori de tot felul indivizi cu legitimaţii, că începuse să-mi fie frică să mai ies. Şi atunci m-am refugiat în lumea cărţilor şi a filmelor. Când m-am văzut liberă, am povestit oamenilor lumea pe care o visasem în mica mea celulă. Pe vremea aceea noi nu visam neapărat lumi fantastice, noi visam adesea o lume reală, plină de informaţii, cea care ni se refuza. Lumea asta reală era fantezia noastră, era o poveste. Şi am povestit această poveste. Lumea ca o poveste. Am arătat cât este de frumoasă lumea, creaţiile ei, când nu ai acces la ele. Şi am muncit cât zece oameni, în anii de TVR, pentru a prezenta această lume nu ca pe visul ce-l avusesem, ci într-o formă inteligentă, consecventă, corectă şi atrăgătoare. Dar perioada asta a trecut. Şi pentru spectatori, şi pentru mine. Am trecut la altă etapă. Nu mă mai reprezintă, în relaţia cu societatea. Televiziunea este clipa de acum, nu cea care a trecut… Nu e bine să te cramponezi de amintiri. Eu nu am nicio nostalgie a acelei perioade, dar mă bucur când aud că mai sunt oameni care poartă în locul meu nostalgia poveştilor pe care le-am spus la TVR… Mă mai gândesc la fosta mea emisiune doar la Crăciun, când văd la toate posturile pe Moş Crăciun din Laponia, şi sunt mândră că timp de câţiva ani el a venit numai la Cultura în lume… Că eu l-am adus…

Nostalgicii… unde vă pot întâlni acum?

Sper ca unii dintre aceşti nostalgici să aibă încredere în munca mea şi să asculte noile mele poveşti. Am trecut la scris, lucrul pe care îl iubesc de când eram copil. Munca în televiziune nu a fost pentru mine decât o scurtă paranteză de nouă ani. De când am ieşit am scris deja patru cărţi de cultură şi civilizaţie indiană şi pregătesc o a cincea. Pregătesc în acelaşi timp o carte despre cum am ajuns eu să o cunosc pe adevărata Maitreyi, la ea acasă… Apoi sper ca în 2008 să îmi public şi romanul, plasat în aceeaşi lume indiană. Şi acum aduc deci lumea la oameni. Ca scriitor, dar şi ca… editor. Din 2008 voi aduce şi acest colos care este literatura indiană mai aproape de publicul român. Prin editura Taj, care se va relansa în forţă în primăvară. În martie am fost invitată de ambasada română din Delhi la Târgul de carte din Kolkata (noul nume al Calcuttei!) şi am fost copleşită de volumul fenomenal de cărţi care se scot şi se citesc în India! Am cumpărat peste 100 de căţi care au venit acasă pe rând, care cu avionul, care cu vaporul. Mi-a luat şapte luni să le citesc pe toate şi să hotărăsc ce drepturi vreau să achiziţionez pentru început. Nu exagerez când spun că l-am căutat pe Amitav Ghosh, vedeta literaturii indiene de limbă engleză, jumătate de an şi de glob. Voiam drepturile de publicare ale cărţilor lui, voiam să fiu cea care aduce în România fenomenul care este cartea Cromozomul Calcutta. În Calcutta este o modă să fii occidental să citeşti această carte. Şi, spre deosebire de realismul magic al lui Rushdie, care mie mi se pare că şi-a cam făcut veacul şi că ar trebui să rămână în America latină, pentru că în alte părţi sună un pic manierist, Ghosh readuce firul epic sănătos, care se potriveşte mai bine Indiei, poveştii ei. Din păcate, în România singurul autor indian de renume (în afară de Tagore) este Salman Rushdie, probabil din pricina scandalului politic iscat în jurul lui. Editurile mai publică din când în când câte un autor indian, singurul criteriu părând să fie premiile internaţionale prestigioase pe care le-a colecţionat respectivul. Premii adică occidentale. Cu alte cuvinte nu luăm decât ceea ce a luat Occidentul înaintea noastră. Mi se pare cel puţin discutabil acest criteriu, al premiilor, dar este singurul la îndemâna editorilor, dacă nu cunosc în profunzime fenomenul literar indian. Editorii fac asta pentru că premiul în sine este o reclamă, spune ceva despre un autor despre care cititorul nu ştie absolut nimic. Dar scriitorii indieni care „ies“ din India sunt mult prea puţini pentru a reprezenta această mare literatură. Piaţa de carte este atât de mare, încât indienii nu sunt ahtiaţi de a face carieră în Occident. Ei sunt pe altă planetă, acolo trăiesc şi acolo sunt citiţi. Din cauza asta este un supliciu să îi găseşti ca să negociezi drepturile de autor… Şi aşa se face că încă nu e moda indienilor, dincoace, pe planeta noastră. Eu însă pot valorifica cunoştinţele mele despre lumea indiană şi pot lansa pe piaţa de carte autori veritabili, de mare forţă, în care cred cu tărie. De exemplu voi lansa drept „cap“ de nouă colecţie o autoare, Shivani Singh, care a debutat anul trecut, cu un roman extraordinar, plasat în lumea apusă astăzi a maharajahilor, în care maharajahii nu mai fac obiectul unor povestiri siropoase pentru femei gen Harlequin, ci al unei istorii cutremurătoare, triste, despre glorie, desfrâu, crimă şi decădere… Shivani Singh, autoarea, este fiica prinţesei de Madhupur, şi a fost acuzată de fostele familii regale că nu i-a iertat deloc… Nu a fost tradusă nicăieri în lume, şi sunt mândră să spun că vom fi primii editori din afara Indiei care vor publica această bijuterie care este „Moartea unui rajah“.

Un subiect, o temă, un spectacol des întâlnite în emisiunile dvs. de odinioară au avut ca punct de plecare India-tărâm fabulos care continuă să fascineze şi care, chiar şi pentru călătorul  pregătit, poate oferi surprize modelatoare de destin. Care a fost primul contact cu India… livrescă şi când prima călătorie în acest ţinut fabulos?

India livrescă… e greu de spus. Oricum, pentru mine vehiculul cel mai potrivit pentru a purta cu el India este romanul. Nu nuvela, nu filmul, nu eseul filozofic. Nu ştiu momentul precis când am citit prima oară despre India. Pentru că oricum în viaţa mea India livrescă a fost precedată de India reală. Tatăl meu a fost plecat în India, la o conferinţă, când încă eram bebeluş. Când s-a întors, temperatura mi-a scăzut periculos, şi doctorul s-a înspăimântat dar n-a ştiut ce să facă şi m-a lăsat pe mâna destinului. Mi-am revenit încet, după ce mama mi-a oblojit corpuşorul cu sticle cu apă caldă. Nici până azi nu ştiu ce-a fost. Dar eu am crescut între ilustrate cu temple şi zei indieni, pe care mama le lipise pe peretele din hol, şi între broşe de fildeş, eşarfe de mătase pictate în culori dumnezeieşti, cercei interminabili, papuci cu un deget, brodaţi cu fir auriu, pe care mama le purta cu mândrie… Am citit tot ce a apărut, de la Vin ploile până la Maitreyi… Şi totuşi nu pot să spun că India însemna pentru mine mai mult decât un punct cardinal exotic. Orientul m-a atras întotdeauna. Nu în mod deosebit India. Încet-încet toate minunile materiale pe care le-a adus tata de acolo s-au prăfuit, s-au rupt, şi nimic nu le-a înlocuit, în anii cenuşii. Până ce m-am dus eu în India, şi mama şi lumea mea şi-au recăpătat cerceii şi mătăsurile colorate. Asta s-a întâmplat în 1996. Dar în bagajul meu am adus şi altceva, mult mai complex, un ghem de neastâmpăr care s-a desfăşurat spre viitor. Şi astăzi se mai desfăşoară… Cu noduri în 1998, 2007… Şi sper ca de-acum să ajung în India măcar o dată pe an.

Care au fost gândurile cu care aţi păşit pentru prima oară printre bengalezi?

Că îmi voi lăsa oasele pe acolo. Toată lumea mă atenţionase să fierb apa, să nu mănânc fructe care nu au coajă, să fierb până şi tacâmurile… Prima seară a fost un şoc îngrozitor. Nu uitasem de boala aceea stranie din pruncie şi îmi stăruiau în minte poveştile celorlalţi: Dana Sugu, cea care mă chemase acolo, se îmbolnăvise de hepatită în primul an de India, George Anca se luptase cu malaria, Amita Bhose murise după un drum în Calcutta… Iar imaginea Calcuttei în crepuscul nu are nididecum darul să te liniştească.

Telespectatorii dvs. fideli îşi amintesc, cu siguranţă, filmul TV în trei episoade- Eliade şi Maitreyi: dragoste sau foc de paie– a cărei realizatoare sunteţi (2), un interviu cu sora lui Maitreyi- Chitrita Devi- micuţa Chabu, din romanul lui Eliade, cea care a declanşat…tragedia celor doi îndrăgostiţi, despărţirea acestora, şi…naşterea, ulterior, a două romane cu destin mondial: Maitreyi (3) şi Dragostea nu moare (4). Cum aţi cunoscut-o pe Chitrita Devi?

Dana Sugu, aflată la Misiunea Ramakrishna cu o bursă de studiu, este cea care mi-a spus de existenţa acestui personaj, încă dinainte să plec. Ea a venit din India pentru scurt timp în 1996 şi mi-a propus să vin acolo să fac câteva filme de TV. Văzuse emisiunile mele cu Amita Bhose la televizor. O studentă indiană cazată la Misiunea Ramakrishna ne-a dus în vizită la un regizor indian unde am reuşit să facem rost de telefonul rudelor lui Maitreyi. În paranteză fie spus, anul acesta în februarie, când am fost a treia oară acolo, am aflat că regizorul respectiv a devenit unul dintre cei mai mari ai Bengalului. Au trecut 11 ani de la prima mea Indie. Nimeni nu mai este la locul lui. Directorul casei Tagore este în puşcărie, Chitrita s-a mutat în alt oraş şi apoi s-a stins din viaţă, proprietarul pensiunii unde trăsesem în Shantiniketan data trecută a plecat în Japonia iar pensiunea lui este acum un morman de moloz… Ani de zile mi-am visat să ajung iar acolo şi să trag la pensiunea lui Shushanto… care oricum apare şi în romanul pe care îl scriu… Iar India este inundată de reclame la telefonie mobilă… Şi totuşi, India este aceeaşi dintotdeauna.

Moto-ul ales ca punct de plecare a convorbirii noastre mi-a fost inspirat (şi am făcut legătura lui cu textul lui Eliade) de ceea ce mărturisiţi dvs. în interviul cu Chitrita Devi: „Imaginaţi-vă (…) sosirea mea într-un crepuscul supurînd cu trupuri întunecate, într-un oraş unde oamenii trăiesc, muncesc, iubesc, mor în faţa ta, pe pavajul străzii, şi mai puţin în intimitatea căminelor lor. Peste încă doi ani, cînd mă întorceam în Calcutta, aveam să găsesc un oraş aproape curat, complet transformat, ca urmare a dedughenizării străzilor, dar nu voi putea uita niciodată Calcutta aceea înspăimîntătoare a anului 1996, dispărută azi pentru totdeauna, depozitată doar în amintirea celor ce am avut prilejul să o cunoaştem. Mormane imense, un trafic stradal parcă alcătuit din ghemotoace încîlcite de fierăraie ruginită, oameni crescuţi din pămînt ca ciupercile, bărbaţi uscăţivi trăgînd în goană ricşe, clădiri zugrăvite strat după strat, în culori ţipătoare diluate de muson şi transformate în guaşe gigantice, mirosuri necunoscute, pe care nu le pot fixa senzorial-nici parfumuri, dar nici duhori- majoritatea aveau să se înscrie, mai tîrziu, în sectorul mirosurilor mele cele mai dragi.” Cât din ceea ce se poate afla din filmele comerciale şi documentarele T.V se regăseşte, pe viu, în India pe care aţi văzut-o şi aţi simţit-o?

 Dacă aţi citit asta înţelegeţi ce am simţit în prima seară. În orice film sau carte despre India există o fărâmă de adevăr. Adevărul celui care o povesteşte. Chiar şi în cele ce folosesc vechile clişee răsuflate. Ori ne vorbesc la nesfârşit de sărăcie, ori ne-o prezintă ca pe un tărâm utopic al filozofiei, unde oamenii sunt nişte asceţi purtători de mantre care te salvează de orice. Dacă pleci în India pregătit de acestea din urmă, e ca şi cum te duci la o întâlnire cu o damă inteligentă dar fără corp, toată numai materie cenuşie, pe care ai cunoscut-o pe un site matrimonial, cu care ai o legătură virtuală. Când ajungi s-o întâlneşti în carne şi oase, te cutremuri. Apare la întâlnire o femeie din carne, cu chip şi apucături de femeie uşoară. E multă formă şi culoare în India. Şi zeii au aici excesiv de multă carne, sunt ca nişte jucării grăsune, rubensiene. Şi acest aspect grosier este India, parte din magia ei. Poate din cauza asta indienii sunt mari experţi în computere şi filozofie. Poate că simt nevoia să ordoneze această realitate copleşitoare. Dacă vrei să îi trezeşti nostalgia Indiei unui om care a fost acolo, aminteşte-i aceste detalii senzoriale şi l-ai dat gata. Eu aşa fac cu prietenii indianişti. Nu le spun de nu ştiu ce filozof, ci de o anume ulicioară şi un anume miros dintr-un anume loc, ori de un anume gust, şi melancolia e gata. India e foartă multă maya, fie că vrem fie că nu. Îmi displace în filme şi cărţi tendinţa autorilor de a privi lucrurile de sus, de a pretinde că au găsit cheia Indiei… că pot deschide toate uşile ei. Americanii, mai ales, sunt adesea incompatibili cu India. Ei cad în una din cele două extreme, simplifică India. Păcatul simplificării mi se pare singurul major. Cred că prefer India autorilor mai puţin iniţiaţi, care nu au pretenţia că au înţeles ceva. Vreau de pildă să public un roman delicios al unui autor englez, despre un tânăr care călătoreşte în India, şi o urăşte până în ultima clipă. Eu, care iubesc India, nu m-am oprit din râs, citind-o.

Primul volum apărut în seria celor dedicate Indiei, pe care o coordonaţi la editura Taj –„Indoglinda” (pe care o şi semnaţi) are ca subtitlu „Îndreptar de cultură şi civilizaţie indiană”. Ce ar trebui să ştie cei care încă nu l-au citit? Ce aduce nou, faţă de titlurile deja existente în librăriile / bibliotecile de la noi?

Carnea Indiei, de care spuneam. Portretul real. Există pe piaţa românească multă materie filozofică, multă înţelepciune indiană. Dar sămânţa Indiei este în aceste scrieri încă în pământ, este un genotip. Ea nu a făcut tulpină şi flori ori fructe, nu a luat contact cu realitatea. Indoglinda e un fenotip, forma şi culoarea pe care le ia India, când te întâlneşti cu ea. De exemplu, zeii. Nimeni nu vorbeşte despre ei, la noi. Pentru că vrem să ardem etapele, să citim texte complicate înainte de a cunoaşte literele. Aceia care trişează aşa se pomenesc în India în pielea lui Icar, pe aripile teoriilor mult prea vulnerabile, şi cad. Am observat că aceia care au plecat acolo prea „pregătiţi“ au fost cei mai dezamăgiţi. După un timp, India vopsită de care spuneam începe să îşi întindă tentaculele, şi îi înghite. În India oamenii au Dumnezei personali. Mie mi s-a părut asta ceva extraordinar, potrivit cu firea creatoare a indianului. Aceşti zei sunt de fapt o expresie a neputinţei omului de a-l atinge, a-l înţelege pe cel suprem. O formă de umilinţă. O machetă, o jucărie, care să reprezinte în formă finită infinitul. Zeii sunt păpuşi cărora în temple li se dă de mâncare, li se croiesc veşminte cu fireturi, li se face vânt cu evantaiul în zilele de arşiţă insuportabilă. Neputând urca la Dumnezeu, omul îl aduce pe pământ. Am încercat în Indoglinda să îi ajut pe cititori să înţeleagă ce văd, pentru că să ştiţi că în India de asta te loveşti. Templele indiene sunt rânduite în jurul zeului tutelar, nu în jurul unei teorii filozofice. Iar din punct de vedere arhitectural sunt nişte minuni artistice. India nu e o rezervă de spital lecuitor-filozofic, o lume rarefiată a spiritualităţii calme în care imaginaţia noastră a plasat-o atâta timp, ci un carusel nebun al lumii materiale, un bâlci, unul artistic, ameţitor, în care te simţi pierdut. Mii de zei, cu multe braţe, capete, ochi, nume, semnificaţii… frumoşi, dichisiţi, cu podoabe, veşminte fabuloase, sceptre, chiar şi animale de companie, pe care din când în când le călăresc. În momentul în care înţelegi că toţi aceşti zei sunt variante locale ale celor câţiva principali, India se „ordonează“, şi devine plăcere. Dacă ştii povestea zeilor majori, înţelegi şi personajele miilor de statui sculptate pe pereţii templelor. E simplu. De exemplu în sud toată lumea vorbeşte despre Subramanya sau Murugan. De fapt este numele local al zeului Kartikeya. În Madurai vei merge la templul zeiţei Miinakşi, de fapt oraşul Madurai este construit în jurul acestui mare templu. Ei bine, Miinakşi nu este decât Parvati, soţia lui Şiva, zeiţă de bază a hinduismului. Vinayaka, de care auzi în Sud, nu este altul decât Ganeşa. Indoglinda este un îndrumar de zei, dansuri, sărbători, pietre scumpe, caligrafie, bijuterii, obiceiuri, copaci şi flori, arhitectură şi mirodenii. Volumul al doilea este dedicat Indiei „clasice“, cu Delhi, Agra, Taj Mahal şi oraşele din susul Gangelui, oferind foarte multe detalii de artă hibridă, persano-hindusă, arta marilor moguli. Volumul al treilea, India la Rece, o călătorie în Himalaya, conţine 200 de pagini dedicate artei şi zeităţilor lamaiste, tibetane. Volumul al patrulea, India Picantă, cuprinde un mic tratat de temple şi unul de mirodenii. Dar toate astea sunt descrise pe fondul unei călătorii reale, şi cititorii se dumiresc odată cu mine…

Revenind la Maitreyi şi la familia acesteia… Cum a fost prima întâlnire cu Chitrita? Cât din …personajul livresc aţi recunoscut? Se poate face o paralelă-persoană / personaj?

Chitrita mi s-a părut incredibil de apropiată de personaj. Din ambele cărţi. Poate pentru că Chitrita era şi acum, la întâlnirea noastră, un copil mare. Am avut norocul incredibil să se deschidă şi să îşi amintească lucruri descrise de cei doi în romanele lor. Cum Eliade făcea plajă pe terasă, lucru de neînchipuit pentru indieni, a căror principală preocupare de gen este să îşi deschidă, dacă se poate, culoarea pielii. Pielea deschisă e semn de frumuseţe în India. Apoi ne-a spus ce a văzut în celebra scenă de la lacurile Dhakuria. Aici am folosit tertipul de a o întreba dacă e adevărat că i-a văzut sărutându-se, ceea ce a declanşat o legitimă reacţie de a restabili adevărul… nu, nu sărutându-se… (Pe un ton apăsat, conspirativ). Şi au urmat detaliile pe care le ştiam, dar care erau impresionante auzite din gura adevăratei Chabu. Interesant este că versiunea ei asupra scenei de la Lacuri este mai apropiată de cea descrisă de Eliade… Detaliile acestea au fost precedate de frazele de aur, pe care orice jurnalist angajat într-un subiect greu de abordat îşi doreşte să le audă, mantra de presă care cucereşte orice public: să vă spun? Haide să vă spun. N-am mai spus-o nimănui… Da. Era aceeaşi Chitrita pe care o cunoşteam cu toţii, suflet panteist, copilăroasă, săritoare, neastâmpărată, cu mici răutăţi instinctive, dar inofensive, puţin geloasă, însetată de cunoaştere, cea care hrănea un pom şi credea că toţi pomii au suflet. Şi foarte supărată pe sora ei şi pe Mircea Eliade, căruia i-a rostit răspicat numele, de câteva ori, în timpul interviului. Şi a râs foarte mult. Era o persoană cu un ascuţit simţ al umorului. Aha, ştiam eu, de-asta aţi venit! a exclamat ea când am adus vorba de român. Cred că a fost unul din puţinii indieni pe care nu m-am sfiit să îi întreb orice mi-a venit în minte… şi mi-a şi răspuns. Despre sex, despre competiţia cu sora ei, despre rupturi în familie. Indienii sunt foarte politicoşi, dar sunt atâtea subiecte tabu, pe care nu îndrăzneşti să le abordezi.

Dumneata eşti străin şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi personal sau să scrii vreunui membru al familiei mele.(…). Te rog să nu vorbeşti de această notă nimănui şi rupe-o după ce o vei citi. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a rămas cît de puţină minte în nebunia d-tale. Îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o!” Astfel îi scria Dasgupta tânărului Eliade, la 18 septembrie 1930 (5). Rânduri pătimaş-violente…Cum s-a repercutat, în timp, episodul Eliade-Maitreyi, în familia acesteia? Cum s-a trecut peste? Ce aţi aflat?

Nu s-a trecut de fapt niciodată. Rupturile au fost falii. Planeta lor s-a rupt în două. De mai multe ori. Lui Maitreyi i s-a găsit soţ. În mod normal (dacă Eliade nu ar fi existat), Maitreyi ar fi vrut să îl întâlnească pe potenţialul pretendent. Ea provenea dintr-o familie luminată şi avea ea însăşi un caracter foarte puternic. Ar fi vrut să aleagă. Cu sufletul sfâşiat de dorul de Eliade, de dragostea pentru el, ea a ales să se autoflageleze, să nu îşi cunoască soţul înainte de căsătorie, deşi părinţii i-ar fi dat ocazia, lucru rar în societatea bengaleză. Dacă nu era alesul inimii ei, putea să fie oricine. Şi-a întâlnit soţul în noaptea nunţii. Ea, care putea să spargă cercul, să o rupă cu tradiţia, s-a aruncat în hăurile ei. S-a lăsat căsătorită în grabă, în opt zile. Dar rupturile au survenit şi acolo unde nu te asteptai. Cum povestea şi Maitreyi în cartea ei, tatăl acesta al ei, marele filozof Dasgupta, acelaşi care l-a alungat pe Eliade din casă, şi-a lăsat soţia şi copiii pentru o studentă de-a lui, deci a comis un păcat poate şi mai mare decât cel de care s-a făcut vinovat tânărul Eliade. Deşi Maitreyi vorbea despre această tânără care i-a răpit tatăl în termeni nu tocmai măgulitori, adevărul este că această doamnă a avut un mariaj fericit cu filozoful, trăieşte încă şi este la rândul ei autoare de tratate filozofice. După moartea lui Dasgupta a donat unei universităţi engleze 4000 de lire pentru înfiinţarea fondului Surendranath Dasgupta, pentru aprofundarea studiului filozofiei indiene. Numele ei este, după căsătoria cu tatăl lui Maitreyi, Surama Dasgupta.

Care este povestea / istoricul interviului pe care aţi reuşit să-l obţineţi de la Chitrita Devi?

Despre istoricul lui am mai vorbit. Dar aş vrea să vorbesc şi despre viitorul pe care ar fi putut să-l aibă. Vă explic imediat. Am fost la Chitrita împreună cu Shangamitra Sarkar (studentă pe atunci la relaţii internaţionale, acum senior lecturer la departamentul de Ştiinţe Politice la un colegiu din Kolkata), indianiştii Dana Sugu şi Vlad Şovărel. Am stat acolo câteva ore. A fost şi mult timp petrecut în afara interviului, când Chitrita ne-a citit din poeziile ei, ne-a omenit, a râs cu noi… Nu a fost o întâlnire rece, profesională. Şi cred că ăsta a fost norocul nostru. Îmi dau seama de-abia acum că am avut un noroc fantastic, ca această copilăroasă Chitrita, care ne-a promis din capul locului că nu va scoate o vorbă despre povestea cu Eliade, s-a deschis atâta. Dacă am fi revenit, am fi dus discuţia mai departe. Era dispusă să discute orice. Acum, când mă gândesc la rece cu privire la cariera mea în Televiziune, mă uimeşte faptul că o asemenea instituţie serioasă, o televiziune naţională pe deasupra, nu a a realizat ce însemna Chitrita Devi. Era ultimul personaj în viaţă din această poveste. Şi nu era un subiect uscat, plictisitor, ci unul capabil să aducă audienţă. Subiectul perfect. Orice altă televiziune mi-ar fi cerut să pregătesc un scenariu serios şi ar fi organizat în viteză un drum în India, de data asta în condiţii profesioniste. Televiziunea ar fi avut astăzi un document inestimabil. Eu eram acolo singură, cu o cameră proprie, un Hi8, în spatele camerei a stat Dana Sugu, care nu pusese în viaţa ei mâna pe o cameră video. Vă închipuiţi ce film ar fi putut să iasă, pregătit din timp, cu scenariu, cu locaţii diferite de filmare, cu operator şi cameră profesionistă etc… Acesta este sistemul de valori în România. Ştiţi dvs că la un moment dat am cerut un spaţiu de tezaurizare (din când în când puteai cere să transpui un material pe care îl considerai valoros de pe Betacamul pe care fusese montat pe un suport VHS, pentru că Betacamurile televiziunii erau şterse mereu, se înregistrau alte emisiuni peste cele vechi) şi directorul departamentului respectiv mi-a spus că nu are rost, a văzut emisiunile cu Chitrita şi calitatea imaginii nu era prea grozavă! Ce pot să mai adaug? Am avut lipsa de modestie să consider că subiectul este unul care merită să nu se piardă de tot… E incredibil, dar aşa se gândea în TVR. Cum să mai ai nostalgii?! Apoi am înscris acest documentar la concursul APTR, la secţiunea film-document, înainte de-a pleca a doua oară în India, şi din câte ştiu nu a ajuns nici măcar printre nominalizaţi…

În interviul pe care vi l-a acordat, Chitrita Devi nu vi s-a părut puţin…naivă, în încercarea ei de a apăra, evitînd parţial subiectul, impactul celor două romane asupra familiei lui Maitreyi şi asupra publicului din India? Vă mărturiseşte că sora sa „a scris nişte lucruri tare ciudate” despre familie. Şi că „legăturile ei cu noi, cu familia, s-au rupt de tot.” Despre ce este vorba?

  Avea o naivitate, dar una de copil. Gândiţi-vă că fusese model pentru două personaje de roman! Şi nu un model „inspirat din“… Nu, toată lumea ştie că acolo, în cele două cărţi, este ea, această doamnă din faţa noastră. Eu am recitit cele două cărţi din prisma ei, şi vă rog să mă credeţi că e dificil să rămâi obiectiv şi să nu te doară anumite pasaje. Mă gândesc de pildă ce rănită ar fi fost să citească (ea susţinea că nu a citit cartea lui Eliade!) pasajul în care Maitreyi îi explică lui Allan că sora ei este mai neagră şi deci îşi va găsi mai greu soţ (vă spuneam mai devreme de obsesia indianului pentru pielea deschisă la culoare). Sunt lucruri foarte dureroase, pentru un indian. Am simţit în vorbele ei rana adâncă pe care au produs-o cele două cărţi în sufletul ei. Cred că vorbind despre asta s-a descărcat puţin. Singurul moment când vocea i s-a frânt a fost când a vorbit despre ruperea relaţiilor cu sora ei. Am putea s-o judecăm că a confundat o operă de ficţiune cu realitatea, dar ştim şi noi că nu e chiar aşa. Cartea era despre Maitreyi, sora ei. Asta e limpede. Şi despre ea, Chabu. Ceea ce m-a emoţionat a fost că, la un moment dat, când spunea că sora ei a spus că Chitrita era geloasă, pentru că îi plăcea Eliade (ea nu vorbea niciodată despre ei cu numele personajelor din carte, ci cu cele reale!) a strecurat o afirmaţie-întrebare către mine, şi câteva clipe locurile noastre s-au schimbat. Ea era cea care mă întreba pe mine. Era o încercare naivă să afle de la mine dacă nu cumva Eliade a fost mai îngăduitor cu personajul modelat după ea. A spus: Eliade n-a spus asta… Nu?… A spus? Când i-am spus că nu, a zis ceva de genul: Ce bine! N-am citit cartea lui. Se simţea în glasul ei chiar părere de rău că n-a citit-o. Da, Chitrita era o persoană naivă, dar de o naivitate cuceritoare. Iar faptul că era încă supărată pe Eliade… Cine poate să o condamne? După aceea, familia s-a destrămat, încetul cu încetul… Pentru că realitatea surprinzătoare a fost că nu cartea lui Eliade a provocat ruptura, falia ireversibilă, ci… cartea ei! Na hanyate, Dragostea nu moare!

Care a fost impactul romanului lui Eliade asupra lui Maitreyi- dincolo de publicarea romanului-răspuns al acesteia, „Dragostea nu moare”? Care au fost relaţiile cu familia, cu persoanele cunoscute după publicarea celor două romane?

După evenimente, ştim ce s-a întâmplat, din cartea lui Maitreyi, din ce ne-a spus Chitrita, din scrisori etc. Ştim cum s-a căsătorit Maitreyi, cum nu a vrut să îl vadă pe pretendent înainte de nuntă, ştim cum tatăl şi-a părăsit familia… Ştim că mult timp în familie nu s-a ştiut de cartea lui, deşi prin 1938 Dasgupta a auzit ceva despre o carte pe care Eliade i-ar fi dedicat-o lui Maitreyi. Ştim şi cum a descoperit Maitreyi conţinutul cărţii lui şi cum s-a hotărât să îi dea o replică literară. Dar ştim din scrisorile pe care le-a scris peste foarte mulţi ani lui Sergiu al-George ce suferinţă a mocnit în inima ei. Până în ultima clipă (noaptea nunţii!) a sperat că Mircea va apărea şi o va salva în ultimul moment. I se părea că îi aude paşii. A avut o căsnicie foarte reuşită, după modelul indian – înainte căsătorie, după aceea dragoste de tip prietenie. Dar ea privise pe furiş în lumea cealaltă, a dragostei-pasiune, premisă pentru o căsătorie de tip occidental. A fost la limita lumii ei. Era cât pe ce să facă pasul interzis. Asta explică reacţia ei disproporţionată când, după patruzeci de ani, i s-a povestit cartea care îi poartă numele. Chiar ea îi scria lui Al-George că se comportă ca o şcolăriţă. Că timp de o lună după ce i s-a tradus cartea nu s-a gândit la altceva decât la propria reputaţie (gând cât se poate de firesc, de cerebral în condiţiile societăţii bengaleze, foarte conservatoare!). După o lună, a înţeles însă că dragostea e mai importantă decât reputaţia. Că inima ei este încă în mâinile lui. Şi a făcut nebunia de a scrie şi ea versiunea ei. Care i-a adus un premiu şi ruptura totală de familie. Mai departe de publicarea şi premierea ei cu premiul Academiei Indiene nu mai ştiam nimic, în afară de faptul că s-au rupt relaţiile cu Chitrita, sora ei. Dar anul acesta am avut un alt incredibil noroc, acela de a fi primită în vizită de fiul şi nora lui Maitreyi, care mi-au acordat un interviu. Pentru că adevărata tragedie acum venea, după cartea ei. Eu nu înţelesesem foarte bine ce voise să spună Chitrita. Am zis că poate e o figură de stil, dar surorile efectiv nu şi-au mai vorbit! Legăturile s-au rupt total. Mai mult, Maitreyi a fost părăsită nu numai de sora ei, Chitrita, ci şi de propria fiică. În scrisorile către Sergiu, dinainte de publicarea cărţii ei, Maitreyi susţinea că soţul, fiica, fratele şi sora nu o acuză, şi făcea comentariul extraordinar (care arată din nou că Maitreyi a fost cu mult înaintea timpului ei!) că iată, chiar şi aici, lumea se schimbă. Ca o paranteză, nici astăzi, după încă treizeci şi cinci de ani (adăugaţi celorlalţi patruzeci!), lumea bengaleză nu s-a schimbat, în privinţa aceasta! De la vorbă la faptă însă e cale lungă. Maitreyi scria că soţul şi fiica o sfătuiesc să meargă să îl vadă (pe Eliade), ca să se liniştească. După publicarea cărţii însă, s-a ales praful de toate acestea. Singurii care i-au rămas alături până la moarte au fost cei care ar fi trebuit să o urască cel mai mult: soţul, fiul şi nora. Pentru o familie indiană (rânduită de obicei după sistemul joint family, familia reunită), această ruptură e un lucru foarte tragic. Domnul Sen, fiul lui Maitreyi, este cel care m-a anunţat că Chitrita nu mai este printre noi. El nu mai ţinea legătura cu mătuşa lui, dar nici cu propria soră, din pricina celor ce s-au întâmplat. El şi soţia lui m-au primit în biroul unde a scris Maitreyi cartea ei. În tot ce au spus am simţit că o iubesc şi acum, şi asta i-a înstrăinat de familie, de comunitate. Pentru că, deşi Maitreyi a primit cel mai prestigios premiu indian pentru cartea ei, o mare parte din societatea bengaleză a repudiat-o. Vă închipuiţi ce greu mi-a fost să discut despre Eliade! Vorbeam cu fiul bărbatului care şi-a văzut soţia în chiar acel fotoliu, scriind zi de zi la cartea ei, despre un alt bărbat… Unul pe care l-a iubit şi, spunea ea, încă îl iubeşte… Acest personaj, fiul, nu l-a cunoscut niciodată pe Eliade. Am vorbit mai mult despre restul vieţii acestei fascinante bengaleze care a încălcat atâtea reguli… A fost ceva incredibil, pe ultima sută de metri. De-acolo trebuia să plec la Misiune să îmi fac bagajele. În aceeaşi seară plecam din India. Timp de o oră şi ceva am vorbit cu nora. Domnul Sen, fiul lui Maitreyi, trebuia să sosească din clipă în clipă. Dar Kolkata fierbea, în seara aceea. Străzile erau pline de demonstranţi. Domnul Sen a sunat, spunând că nu crede că mai ajunge. Circulaţia era paralizată. Vă daţi seama ce dezamăgire, pentru mine! Trebuie să recunosc că i-am suspectat pe aceşti oameni drăguţi că vor să se eschiveze de la un interviu direct! Exact când eram pe punctul să mă ridic să plec, (există o limită a ospitalităţii, şi simţeam că nu o mai pot lungi fără să bat la ochi!) a venit! Şi am vorbit, ca nişte oameni cu scaun la cap, dar Eliade a stat mereu între noi. Şi totuşi la sfârşit mi-au mulţumit pentru că le-am dat ocazia să vorbească despre Maitreyi. Şi mi-au spus că se vor gândi întotdeauna la mine cu dragoste. A fost ceva foarte intens…

La 13 aprilie 1973, Eliade nota în jurnal despre întâlnirea neaşteptată cu Maitreyi, care a intrat fără să se anunţe în biroul acestuia, la Meadville Seminary: „Întâlnire cu Maitreyi, după aproape patruzeci de ani! Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals- şi, într-un anume sens, de prost gust.” (6)Care a fo st reacţia familiei, după vizita făcută de Maitreyi în 1973 lui Eliade, la Chicago?

Aici lucrurile sunt mai neclare. Chitrita spunea că după aceea soţul lui Maitreyi a fost un om terminat. Că a murit repede după aceea. Maitreyi a insistat întotdeauna că de fapt soţul ei a sfătuit-o să plece la Chicago. Nora mi-a povestit scena din aeroport, când Maitreyi i-a muţumit soţului ei. Fiul ei a susţinut, la rându-i, că nicio clipă tatăl lui nu s-a simţit în primejdie. Adevărul trebuie să fie undeva la mijloc. Dar faptul că acest soţ a susţinut-o după aceea, după lucrurile pe care le-a scris soţia lui în carte, lucruri ce au putut fi citite de o lume întreagă, în India, în Bengal, este unul absolut remarcabil şi îl arată ca pe un tip cu adevărat luminat la minte. Fiul mi-a spus că după aceea Eliade a dispărut complet din viaţa lor. Tot vârtejul a fost sublimat, sunt convinsă, în romanul ei. Şi faptul că Academia Indiană a premiat un roman atât de controversat îi face cinste. Cred că acest premiu a fost ca o mângâiere pentru această familie împuţinată, de patru persoane, apoi trei, acum două… O mângâiere şi o confirmare a faptului că nu sunt ei cei care se înşeală, ci restul lumii, indienii anchilozaţi în perimatele lor tradiţii care înfierează dragostea şi promovează aranjamentul matrimonial drept soluţia perfectă, singura morală. Am vorbit cu mulţi bengalezi, mai ales la Târg, unde au vizitat standul României profesori, fizicieni, literaţi etc. Este interesant că majoritatea au aflat destul de târziu că romanul Na Hanyate este autobiografic. Ei nu ştiau că Mircea a existat cu adevărat. Dar apoi a fost tradusă şi cartea lui în bengali, a mai fost şi scandalul filmului cu Hugh Grant, şi totul a ieşit la iveală. (7)

În „Notă asupra volumului ll” din seria „Opere” a lui Mircea Eliade, îngrijită de Mihai Dascăl, semnatarul notează: „Un sprijin prompt, care ne-a îndatorat profund, am primit şi de la Adelina Patrichi, realizatoarea unui film de televiziune, în trei episoade, despre Maitreyi(…). Dânsa ne-a oferit date insolite, colaterale peliculei, privitoare la Chitrita Devi (…) şi ne-a intermediat cunoaşterea unui bogat material referitor la filmul artistic de lung metraj (având şi o variantă pentru televiziune) La nuit bengali(…).” (8) Vorbiţi-ne, vă rugăm, pe larg- mai ales pentru…eliadiştii însetaţi de informaţii la care nu au acces!- despre colaborarea dvs. cu Mihai Dascăl în pregătirea citatei ediţii a „Opere”-lor lui Eliade şi, mai ales, despre filmul „La nuit bengali”…

Am primit la televiziune un telefon de la domnul Mihai Dascăl, care mi-a mărturisit că avea cartea în stadiul final, de bun de tipar, când a auzit de documentarul meu. Acolo scrisese că Chitrita a murit, indus în eroare de cartea lui Eliade. Era entuziasmat că a aflat de existenţa ei la timp. Ne-am întâlnit şi i-am spus ce ştiam, punându-i la dispoziţie documentarul, părţi din interviu şi nişte reviste de cinema în care se vorbea despre film.

Cum v-aţi implica- dacă v-ţi implica într-un proiect cinematografic, montare a unui serial T.V. sau a unui lungmetraj plecînd de la cele două romane- „Maitreyi” şi „Dragostea nu moare”…Cele două jumătăţi ale aceleiaşi poveşti sau Jumătăţile diferite ale aceluiaşi întreg? Ce titlu credeţi că s-ar potrivi?

Am fost deja contactată, de proprietarul român al unei case de producţie din Germania care face filme pentru canalele de TV ZDF şi ARTE. Voia să facă un lungmetraj după cele două cărţi, dar este un subiect spinos şi greu de realizat. Nu ştiu dacă proiectul se va realiza. În primul rând ar trebui obţinut dreptul de ecranizare de la ambele părţi, ceea ce e cam problematic… Dar eu sunt convinsă că povestea nu s-a terminat… Vom mai auzi de aceşti doi iubiţi, Eliade şi Maitreyi…

Vorbiţi-ne despre proiectele dvs. şi ale editurii Taj…

Editura Taj este o editură de autor. Este apanajul editurilor mici. Voi încerca să promovez o literatură încă necunoscută, cea care vine din afara orizontului nostru cultural, întors aproape cu toată faţa spre vest. Voi aduce capodopere din sau despre Orient, Nord, Sud. Raportat, bineînţeles, la Europa Continentală. Occidentul a început să cultive tot mai mult copia, seria. Copiatorii primesc premii, sunt traduşi, plătiţi, apreciaţi. Părinţii merg în librărie şi cer ceva gen Harry Potter. Şi când într-un imperiu cultural se instalează blazarea şi produsul în serie, regenerarea vine adesea de la periferia imperiului. Uitaţi ce s-a întâmplat cu valul de literatură venită din America Latină! Un vânt asemănător începe să sufle dinspre India. Să cunoşti India prin filmele de la Bollywood, cum fac acum românii astăzi, este ca şi cum ai cunoaşte America de Sud prin telenovele. Anul trecut India a fost oaspetele de onoare al Târgului de carte de la Frankfurt. Cu douăzeci de ani în urmă, aceiaşi indieni fuseseră invitaţi la acelaşi Târg, dar editorii occidentali i-au primit cu răceală. Acum, India s-a răzbunat, luând lumea editorială pe sus, cu formidabila ei piaţă de carte. Occidentul de-abia acum începe să înţeleagă că indienii reprezintă o forţă pe care nu o mai pot trece cu vederea. După Frankfurt, anul acesta la Târgul de la Paris oaspeţii de onoare au fost tot indienii. Dar nu există numai autorii indieni care scriu în engleză, ei sunt doar spuma de pe val! Vin din urmă autorii care scriu în limbile locale (fiecare stat indian are o altă limbă, alt alfabet!), cu premii prestigioase, dar premii indiene! Ei sunt greu de descoperit şi tradus, dar eu am început deja „vânătoarea“ lor! Dar vom aduce şi capodopere ale literaturii chineze, finlandeze etc. Vom ieşi pe piaţă în forţă, în primăvară, cu cinci colecţii noi, cu nume mari, monştri sacri ai culturii indiene: Amitav Ghosh, Satyajit Ray, Rabindranath Tagore, Saratchandra Chattopadhyay, dar şi nume noi, necunoscute pe piaţa occidentală: Shivani Singh, Sisir Das etc. Voi lansa şi o delicioasă colecţie de cărţi de mister, primele titluri fiind semnate de… Satyajit Ray, da, aţi auzit bine, este vorba de Ray-regizorul, singurul indian premiat cu Oscar! Al cărui nume a fost pomenit în povestea cu filmul după Maitreyi… Am negociat drepturile cu fiul său, şi el un regizor de marcă în Kolkata. Ray a scris 35 de romane plasate în diverse locuri ale Indiei, în care personajul său, detectivul Feluda, un soi de Holmes sau Poirot indian, dezleagă diverse mistere. În fiecare an la sărbătoarea Durga Puja, cea mai mare a Bengalului, calcuttienii aşteptau cu sufletul la gură apariţia în librării a unui nou caz al lui Feluda! Feluda este deja un cult în Bengal. Ray însuşi a regizat câteva filme după propriile romane. Iar fiul său, Sandip Ray, este în toiul filmărilor pentru o nouă ecranizare Feluda.

Nu credeţi că ar fi mai mult decît binevenită o ediţie care să publice între aceleaşi coperte cele două texte- „Maitreyi” şi „Dragostea nu moare”? Sunt încă mulţi cei care nu ştiu că există un roman- răspuns la cel al lui Eliade, cu atît mai puţin că acesta cunoaşte deja două versiuni în limba română(9)… În 1994, în presa de specialitate din S.U.A au apărut îmbucurător de multe articole despre cele două versiuni în limba engleză ale romanelor – luate ca două jumătăţi ale aceleiaşi poveşti, cum şi sunt- ” Bengal Nights”- traducere de Catherine Spencer a textului lui Eliade (10) şi ”It Does Not Die”-Maitreyi Devi (11), apărute în acelaşi an la University of Chicago Press. Philip Herter îşi intitulează cronica despre cele două texte ”Both Side Now” (12), Nina Mehta-cronica din ”Chicago Sunday”-”They’ve looked at love from both sides now” (13), Tilottama Minu Tharoor, în ”The Washington Post Book World” semnează cronica ”Remembering Forbidden Love in the Time of the Raj” (14), Carolyne Wright, în ”The Boston Globe”-”It Does Not Die :getting to the truth behind Bengal Nighjts” (15), Sally Echoff-”Biosphere”, cronica sa din ”Voice Literary Supplement” (16), Richard Eder-”Two Tales of Love and India”, apărut în ”Los Angeles Times” (17), Ian Buruma-”Indian Love Call”, în ”The New York Review of Books” (18),Isabel Colegate-”Love in Calcutta, His and Hers”, în ”New York Times Book Review” (19), Udayan Mitra- ”The Imperialism of Culture”, în ”The Sunday Stateman Review”(20)… Şi nu sunt singurii semnatari care asociază cele două texte ca făcând un tot… Editura Taj s-ar implica într-un astfel de proiect? O ediţie comentată a celor două texte…

Şi acest lucru mi-a fost propus deja, de indianistul Vlad Şovărel, cel care a fost cu mine la întrevederea cu Chitrita. Mi s-a părut un proiect extraordinar, mai ales pentru că el voia să includă şi interviul cu Chitrita, şi corespondenţa lui Maitreyi cu Sergiu Al-George, dar din păcate s-a interesat şi ar fi o problemă cu dreptul de autor necesar într-un asemenea proiect. Vorbesc de partea română…

-Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre volumul al cărei personaj este… Maitreyi, în pregătire la aceeaşi editură…

Pregătesc o carte-document în care voi povesti pe larg cum am ajuns să o cunosc pe Maitreyi… cea adevărată. Cea care a fost o personalitate de marcă a Calcuttei, a scris, a fondat un orfelinat, a luptat pentru drepturile omului, a făcut filozofie şi reformă socială. A muncit toată viaţa pentru a schimba mentalităţile, pentru a ajuta clasele defavorizate. Noutatea este prezentarea acelei lumi cu alte reguli sociale, alte legi ale dragostei şi familiei, care este Calcutta. Acolo totul sună altfel. Numai aşa poate înţelege cititorul român curajul şi înălţimea acestei femei care a riscat totul pentru a se exprima aşa cum era ea. A iubit un bărbat care îi era interzis, a scris o carte în care încă din titlu ne anunţa că dragostea ei pentru Eliade era ceva etern. A vrut să scrie o carte în care să contrazică varianta lui, dar a terminat prin a scrie o declaraţie de dragoste… Din lac în puţ… Voi pune cap la cap tot ceea ce am aflat despre Maitreyi, părerile bengalezilor despre cele două romane, întâlnirile mele cu familia ei, şi voi încerca să explic iraţionalitatea acestei competiţii între romane, în cele două ţări. Dacă veţi căuta pe Internet pe site-ul Wikipedia cuvântul Maitreyi, veţi vedea în limba română o mostră de închistare, exprimare defectuoasă şi amatorism românesc: Maitreyi Devi scrie şi ea la rândul său un roman răspuns, intitulat „Dragostea nu moare”, în care îşi prezintă trăirile. Cine citeşte acest roman poate vedea că este de fapt scris pentru a îndrepta „o reputaţie şifonată”, pentru a şterge impresiile lumii după parcurgerea romanului lui Eliade, despre care spune că ce a simţit el nu era dragoste. Mai târziu, sora acesteia (motivul pentru care Dasgupta a aflat de cei doi) îl condamnă pe Eliade şi spune că era doar un pierde-vară. Maitreyi vine în România la invitaţia Uniunii Scriitorilor şi vizitează pe mama şi sora lui Eliade. Îl vizitează pe Eliade la Chicago, unde trăia orb, şi îşi exprimă repulsia faţă de cartea scrisă de el. Maitreyi moare în 1990. Romanul românesc trebuie citit împreună cu cel scris de eroină. Însă „It does not die” – titlul în engleză – nu poate fi comparat cu cel al lui Eliade, care conţine un mesaj profund, real. E o ruşine! Chitrita numindu-l pierde-vară, Eliade orb (în Bengal mulţi au crezut că Eliade orbise, din pricina exprimării din finalul cărţii ei!), cacofonii, zici că este exprimarea unui şcolar, care, culmea, emite şi judecăţi de valoare! Cred că e timpul să privim cele două cărţi drept două jumătăţi ale aceleiaşi mitologii, pentru că deja cei doi au intrat în legendă.

Cum aţi descrie (cum aţi vedea ) destinul lui Eliade fără episodul indian? Sau, dacă acesta ar fi avut o altă turnură…

Dacă nu ar fi fost episodul indian nu ar fi fost Maitreyi… Ca autor de ficţiune, Eliade nu ar fi cunoscut celebritatea de care se bucură azi. Nici notorietatea. Aşa e viaţa. Un roman mic, la care ai muncit puţin, te face celebru. Tot ce faci în rest, o muncă de o viaţă, ar fi fost prea puţin cunoscut, dacă nu ar fi fost acel roman mic… De altfel acelaşi lucru s-a întâmplat cu Maitreyi. Dacă nu ar fi scris cartea ei, nu ar fi avut faima de care se bucură azi. Şi poate că, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Eliade, spiritul ei iconoclast nu ar fi ieşit la iveală… Dar dacă nu ar fi fost nici India în viaţa lui Eliade… chiar nu ştiu cine ar fi fost el… Probabil că este de neconceput, un Eliade fără India!

Cum v-a marcat India destinul?

E foarte greu să exprimi efectul Indiei… Impactul ei… India îţi aduce răspunsuri la întrebări pe care nici nu ţi-a trecut prin cap să ţi le pui. După ce mergi în India a doua oară, eşti prins. Dacă te duci o dată, mai poţi scăpa. Dacă apuci să te întorci a doua oară, întotdeauna ea va rămâne ca o parte lipsă, vei tânji după ea… Bineînţeles că nu vorbesc de nişte sejururi turistice, cu grup şi autocar şi ghid. Nu le judec, aceste abordări ale Indiei ca turist, este şi aceea tot India… Eu vorbesc de momentul când ajungi să nu-ţi mai fie frică de ea. Când îţi iei bocceluţa şi pleci în India, unde vei vedea cu ochii. Când pleci cu trenul în alt oraş şi habar nu ai unde vei dormi. Atunci ajungi să ai o oarece aroganţă, a membrului unui club select… al celor ce se descurcă singuri în acest teritoriu horror. Dar nu este o aroganţă sterilă, ci una care trezeşte în tine dorinţa să împarţi şi altora din fericirea ta. Eu cred că tot ce am făcut în ultimii ani a fost să încerc să explic în ce lume miraculoasă am trăit eu… încă mai trăiesc. Şi, explicând, să retrăiesc mirajul… Filmele au fost prima exprimare, dar ele au fost tributare convenţiei televiziunii, unde nu te apuci să caşti prăpăstii… Apoi au venit cărţile Indoglinda, mai deschise, dar încă tributare unor convenţii… Romanul va fi singurul care îmi va permite să cobor în India, până la fundul ei. În sufletul meu, în partea lui indiană. Acolo voi dezvolta subiectul acesta fascinant, al mutaţiilor pe care le produce India în viaţa albilor care vin acolo, fiecare căutând şi aşteptându-se la, ori găsind, altceva. Nu ştiu ce va fi apoi.

Cum v-aţi descrie destinul, dacă n-ar fi fost în el… India?

Deseori mă întreb asta. Mai ales că am trăit atâţia ani fără această himeră, acest drog. Şi să ştiţi că anul acesta am fost la limită… A fost un moment când s-ar fi putut să şterg India din viaţa mea. Spre sfârşitul sejurului din primăvară, am primit o veste îngrozitoare: căţeluşa mea vărsa tot ce mânca, părea otrăvită. O săptămână întreagă a bolit şi părinţii mi-au ascuns acest lucru. Când am aflat, am schimbat imediat biletul şi am plecat cu primul avion. (Şi acum îi reproşez că m-a rupt de cealaltă iubire a mea, Calcutta.) Am ajuns acasă după ce trecuse cu bine printr-o operaţie grea. S-a uitat la mine cu ochi goi, în timp ce perfuzia îi picura în picioruş. Până a dat prima oară din vârful codiţei au mai trecut câteva zile. Ei bine, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu ea şi nu o mai găseam în viaţă, cred că toate planurile mele indiene ar fi picat. Vorbesc foarte serios. Ar fi fost prea dureros să mă mai întorc în India, ştiind că mi-a răpit ultimele două luni din viaţa căţeluşei mele, că s-a simţit părăsită la sfârşit, că nu m-am mai înors la ea. Dar finalul a fost fericit, şi India a rămas în viaţa mea. Oricum, destinul meu mai are de mers, nu pot spune că voi merge mereu pe acelaşi drum. Orice dragoste se poate stinge… Cine ştie? Dar înclin să cred că India îmi va aduce şi mai mult destin, că mai are multe de oferit.

Ce întrebare aţi fi dorit să vi se adreseze? Cum aţi fi răspuns?

Cred că aţi fi îndreptăţită să mă întrebaţi de ce am pierdut legătura cu Chitrita. De ce nu am făcut mai multe să o regăsesc. Ar fi trebuit să o caut, a doua oară când am plecat în India, în 1998. Dacă îmi reproşez ceva este tocmai faptul acesta… Când am dat telefon apoi din Romania, de la Televiziune, numărul nu mai era bun. Era deconectat. Am pierdut complet legătura. Se mutase la Pune. Au mai vizitat-o şi alţi români după aceea, dar nu s-a mai deschis în privinţa poveştii cu Eliade. Şi, ca să termin cu un amănunt anecdotic, haideţi să vă semnalez o coincidenţă extraodinară. Dacă părea că Eliade îi ucisese moartea Chitritei, omorând-o în cartea lui, tot el a avut o altă premoniţie absolut fabuloasă: în cartea Maitreyi, ea este fiica inginerului Sen. Deci acolo ea este Maitreyi Sen. Ei bine, prin căsătoria care a urmat după alungarea lui Mircea din casă, ea a devenit, cu adevărat, Maitreyi Sen! În lipsa unui tată inginer pe nume Sen, în realitate s-a căsătorit cu un bărbat care era inginer şi se numea Sen!

Un alt excurs savuros, iată, şi prin aceste răspunsuri… Cu siguranţă, mai sunt multe întrebări care trebuiau să fie formulate…Dar acestea, poate, într-o convorbire viitoare. Legată, poate, de aşteptata apariţie a volumului-document despre Maitreyi. Pentru toate acestea, vă multumim.

Cristina Scarlat

(Noiembrie 2007)

Note. Bibliografie

1) Mircea Eliade-„India nouă”, 19 aprilie 1933- conferinţă radio; publicată în volumul „Taina Indiei”(texte inedite), editura Icar, 1991, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Mircea Handoca, pag.55;

  1. Adelina Patrichi- „Eliade şi Maitreyi: dragoste sau foc de paie”, film T.V în trei episoade prezentat de TVR în 1997, cu reluări; text apărut în „Adevărul”, din 24 decembrie 1999, reluat în „Adevărul literar şi artistic” , în numerele din 22 februarie şi 7 februarie 2000; publicat ulterior în volumul „Indoglinda. Îndrumar de călătorie şi civilizaţie în India”, editura TAJ, Bucureşti, 2001, pag. 217-242 sub titlul „Eliade şi Maitreyi- cealaltă jumătate a poveştii”(interviu cu Chitrita Devi);
  2. Mircea Eliade- „Maitreyi”, 1933, Editura Naţională, Bucureşti;
  3. Maitreyi Devi-„It Does Not Die”, A Writers Workshop Publication, Calcutta, 1976; prima ediţie în limba română: 1992, editura Românul, Bucureşti, versiune românească de Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca;
  4. Mircea Handoca- „Postfaţă” la volumul „Dragostea nu moare”, ed. Românul, 1992, pag. 317;
  5. Citat după Mac linscott Ricketts- „Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade”, vol. L, ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2004, cap. „Maitreyi”,. Pag. 439;

7) Tudor Caranfil, în „Dicţionar universal de filme” afirmă că „filmul e prezentat ca o transpunere cinematografică a romanului lui Eliade(…). Greu de recunoscut altfel decît vag, ca o poveste de amor între un european şi o tînără indiancă. În rest, exotism vestimentar şi muzical şi cîteva citate de înţelepciune bengaleză.” Regizorul a mizat, clar, pe latura…comercială a poveştii, povestea de dragoste dintre un european şi o bengaleză…Avînd în calcul sectorul de public căruia i se adresează- cu precădere cel european, încă fascinat de poveşti exotice – şi alegînd pentru rolul protagoniştilor doi actori de succes (Hugh Grant şi Soupryia Patak) – regizorul s-a detaşat din start de firul poveştii livreşti, de atmosfera acesteia…

A se vedea: Tudor Caranfil- „Dicţionar universal de filme”, ed. Litera Internaţional, Bucureşti- Chişinău, 2003, ediţia a ll-a, pag. 427;

Cristina Scarlat-„Maitreyi transpus în limbaj cinematografic”, în „Caietele Mircea Eliade”, nr. 5/ 2006, pag.78-88;

  1. Mihai Dascăl- „Notă asupra volumului ll” din seria Mircea Eliade- „Opere”, 2, „Maitreyi”, ed. Minerva, Bucureşti, 1997; pag. xlv;
  2. Maitreyi Devi- „Dragostea nu moare”, editura Amaltea, Bucureşti,1999-reeditare, în condiţii grafice deosebite, a ediţiei din 1992 de la editura Românul;
  3. Mircea Eliade- „Bengal Nights”, University of Chicago Press, 1994, translated by Catherine Spencer;
  4. Maitreyi Devi- „It Does Not Die”, University of Chicago Press, 1994;
  5. Philip Herter- ”Both Sides Now”, în ”Times”, Sunday, May 8, 1994;
  6. Nina Mehta-”They ‘ve looked at love from both sides now”, în ”Chicago Sunday Tribune Books”, May 8, 1994, pag.6-7;
  7. Tilottama Minu Tharoor-”Remembering Forbidden Love in the Time of Raj”, în ”The Washington Post Book World”, May 22, 1994, pag. 6-7;
  8. Carolyne Wright –”It Does Not Die: getting to the truth behind Bengal Nights”, în ”The Boston Globe”, June 11, July1994;
  9. Sally Eckoff-”Biosphere”, în ”Voive Litterary Suplement”, April 1994, March 1994;
  10. Richard Eder- ”Two Tales of Love and India”, în ”Los Angeles Times” (East Coast Edition), April 1, 1994;
  11. Ian Buruma-”Indian Love Call”, în ”The New York Review of Boobs”, vol. xLl, nr. 15, Sptember 22, 1994;
  12. Isabel Colegate- ”Love in Calcutta, His and Hers”, în ”New York Times Book review”, May 15, 1994;
  13. Udayan Mitra- ”The Imperialism of Culture”, în ”The Sunday Stateman Review” (Calcutta), September 4, 1994.

3 thoughts on “INTERVIU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s